From Russia with mercy – “12″. Regia – Nikita Mihalkov
Florentin CRISTIAN: Un film splendid, în tradiţia rusească, cu 12 actori miraculoşi, plus o vrăbiuţă care în final a ales zborul. “Legea a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru lege” sunt cuvintele din Noul Testament pe care poporul acesta le-a învăţat, poate, cel mai bine. “Ruşii nu vor trăi niciodată după lege, fiindcă îi plictiseşte”, spune un personaj din film. Adevărata lege de care ascultă este bunătatea, omenia, compasiunea. Inteligenţa lor nu înseamnă deducţie sau urmarea unor metode şi principii, ci revelaţia umanului în cele mai intime, neaşteptate şi fragede chipuri. De aceea Justiţia nu poate fi “oarbă”, ci trebuie privit adânc, cu inima, pentru a se înfăptui dreptatea, adică binele să urmeze bunătatea.
Radu ILIESCU: Spre inima adevărului se ajunge prin poveşti. În inima fiecărei poveşti e o vorbă adânc adevărată. Într-o sală de sport doisprezece juraţi trebuie să ia o hotărâre. Totul e sub semnul improvizaţiei: juraţii (care nu sunt jurişti), sala (care e a unei şcoli), procesul (care nu e Ziua de Apoi). Doar sentinţa se vrea definitivă. Poţi să te gândeşti la asta ca la un drum, jalonat nu cu borne, ci cu oameni construiţi de poveşti.
Poveştile încep brutal, ca o expulzare din uterul matern: Am avut o nevastă… Sau: Cuţitul, ca orice armă este o formă de cultură… Şi se împăturesc parte peste parte, până rămân nişte nuci numai bune de ţinut în buzunar: Niciodată nu trebuie să-i spui nu imposibilului. Doisprezece oameni parcurg drumul până la capăt, călăuzindu-se pe rând. Unul singur se dă de trei ori peste cap şi trece dincolo de inima adevărului, asumându-l. Pentru el începe, nesfârşită, împărăţia milei.
Lucian DUMITRESCU: 12 este un film despre oscilaţiile omeniei atunci când vine vorba de personalizarea unei legături impersonale. Despre oameni care sunt pentru bunătate, dar care sunt prea grăbiţi ca s-o împlinească. Un film despre libertatea alegerii.
Ştefan MUŞAT: “From Russia with mercy” ar trebui să fie subtitlul acestei producţii, care sondează chirurgical pe toate palierele sale (omni)prezenta criza rusească, dar scoţând la iveală forţa psihică a unor personaje care sunt capabile de a depăşi paroximul cotidian. Impresionant şi demn de reţinut este modul în care Mikhalkov empatizează cu “cealaltă parte”, cu inamicul cecen, insinuând prin apelul la elementara milă o posibilă rezolvare a conflictului. Nu aş ezita să plasez producţia aceasta în categoria “lecţiilor de viaţă”, fiind un real discurs formator din punct de vedere moral. Este fericitul şi sublimul moment în care arta intervine în social, în imediat, reevaluând omul după unul din cele mai importante criterii: capacitatea de a ierta.
Miriam CIHODARIU : Într-unul dintre eseurile sale asupra dreptului, Jacques Derrida avertizează asupra pericolului derivat din „uitarea indecidabilului” în timpul luării unei decizii. Cu alte cuvinte, justiţia devine monstruoasă atunci când uită că, de fapt, are în mâini nu o bucată de carne sau un sac de cartofi, ci viaţa unei fiinţe umane. Exact despre asta vorbeşte Nikita Mihalkov: despre momentul când procedura devine rutinizată, iar actorii ei sunt interesaţi de orice altceva – renovări, vacanţe, mâncare, sutiene – scene întrerupte când şi când de izbucnirile de viaţă, flashback-uri ale acuzatului. În data de 12, doar unul din 12 resimte monstruozitatea grabei de a pune verdictul de vinovat şi vrea să se mai gândească. Şi doar unul din 12 se mai gândeşte la ce urmează după punerea verdictului şi îşi asumă responsabilitatea salvării până la capăt. Dincolo de implicaţiile politice discutabile ale filmului, frumuseţea micuţului „sălbatic” cecen dansând printre soldaţi şi, mai târziu, în închisoare, zâmbetul liniştit al mamei şi mai ales contrastele, tipurile umane şi portretul societăţii ruseşti contemporane merită fără echivoc timpul şi concentrarea necesare vizionării.
No related posts.
