Gândirea populară şi critica modernităţii la Ernest Bernea (I)

Motto: „Lumea noastră e lumea cea adevărată,
e lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi…“

Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“ este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc.

Apărută iniţial în 1985, sub titlul „Cadre ale gândirii populare româneşti“, puternic cenzurată de regimul comunist, cartea reuneşte trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gândirii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte şi gândeşte ţăranul român, mergând astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică“, între cele două forme de cunoaştere existând şi unele asemănări.

Spaţiul în gândirea populară

Spaţiul, în reprezentarea populară, nu este linear şi abstract, ci unul viu, concret şi misterios, cu însuşiri spirituale, având puteri benefice sau malefice. Ţăranul român nu foloseşte termenul generic de „spaţiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Există o mare bogăţie de locuri „bune“ sau „rele“ în satul românesc. Fiecare are o încărcătură magico-religioasă, de care omul trebuie să ţină seama. Casa, grădina şi satul sunt „locuri bune“, în care totul sporeşte şi pe care nu trebuie să le părăseşti. Omul poartă amprenta locului în care s-a născut, pe tot parcursul vieţii. De aceea, veneticul, străinul din alt sat, nu este bine văzut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinţă, pentru că păstrează însuşirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile în care au avut loc nelegiuiri sau casele părăsite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie să le evite ori la care să fie atent.

Răspântia ne arată câtă intimitate există între om şi loc. După cum drumurile se întretaie şi duc în diferite direcţii, tot aşa omul o poate apuca în viaţă pe o cale bună sau rea. De aceea, se construieşte o troiţă ori se aşază o cruce aici. Un sătean din Poana Mărului (jud. Braşov) vorbeşte despre acest obicei, păstrat şi astăzi: „se pune cruce la răscruce, că acolo se împart drumurile; ştii, o iei într-o parte sau în alta. Se pune acolo să se-nchine omu’ şi s-o ia pe drumul cel bun“.

Umanizarea spaţiului şi caracterul lui spiritual dar concret se reflectă şi în folosirea termenilor de Miazăzi, Miazănoapte, Răsărit şi Apus, în locul celor de Sud, Nord, Est şi Vest. Gândirea populară respinge ideea abstractă de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Răsărit sau Miazăzi, altarul se construieşte spre Răsărit şi tot spre această direcţie se închină oamenii, fiindcă de aici răsare soarele. Spaţiul, în reprezentarea populară, se întinde însă dincolo de punctele cardinale, deoarece el depăşeşte graniţele fizice, întrând pe tărâmul magiei şi religiei. După lumea aceasta, se întinde „lumea nevăzută“, a lui Dumnezeu, în „înaltul cerului“, sau a diavolului, în „fundu’ pământului“. În afara acestor două lumi, mai există credinţa în „celălalt tărâm“, un loc misterios de unde apar făpturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimăriţele. Aceste lumi nu sunt străine una de alta, ci se influenţează reciproc, oferind experienţei un caracter tainic: „lumea nevăzută dă suflu cosmic şi mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistenţă. De aceea poporul român trăişte în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii şi frumuseţii cosmice“.

Pentru ţăranul român, vidul sau infinitul sunt noţiuni lipsite de sens şi concreteţe, care ţin de o gândire conceptuală, obişnuită să lucreze cu mărimi cantitative, pentru care nimic nu iese în relief şi fiecare lucru este la fel. Spaţiul în gândirea populară nu este uniform şi abstract, ci calitativ, îmbogăţit cu semnificaţii. Această categorie a gândirii reflectă o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „rânduială“ în care omul trăieşte şi pe care o respectă. De aceea, ea se prezintă mai mult ca o realitate spirituală decât fizică: „În concepţia noastră populară, spaţiul apare consubstanţial omului. Între om şi spaţiu poate fi mai mult decât o relaţie, poate fi o rudenie spirituală (…). Rudenia şi strămoşii nu marchează numai o legătură de sânge, ci şi una de loc. Legătura cu locul vine odată cu trecutul şi elementele tradiţionale ce le păstrează şi din care omul trage substanţă. Această intimitate cu spaţiul original, al satului şi al casei părinteşti, sau cu spaţiul cosmic, este un semn al experimentării pe plan interior a spaţiului şi a naturii sale calitative“.

Timp şi determinare

A vorbi despre timp înseamnă a pătrunde în intimitatea fiinţei, dezvăluind resorturile ultime ale credinţei şi colectivităţii. Felul în care ne trăim timpul, ne înţelegem rostul şi trecerea prin lume ne dau adevăratul chip şi putere spirituală. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentării unui prezent care ne scapă mereu, ţăranul român trăieşte într-un timp al profunzimii, ale cărui coordonate sunt trecutul, credinţa şi autoritatea tradiţiei.

Asemena spaţiului, timpul în gândirea populară este concret, calitativ şi eterogen, fiind trăit ca o dimensiune spirituală, nu fizică. Poate mai mult decât spaţiul, el ordonează întreaga existenţă: munca, anotimpurile şi ritualurile leagă omul şi satul de pământ; calendarul şi sărbătorile leagă natura, omul şi colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea) apropie individul de comunitate şi Divinitate.

Existenţa ţăranului român se petrece atât în „veac“, cât şi în eternitate. Veacul nu este însă un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre despre timp. În satul românesc, curgerea firească a zilelor nu este decât o altă faţă a Timpului: „Pentru mentalitatea generală a satului tradiţional, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară. A fi în timp înseamnă aci a trăi într-un prezent continuu îmbogăţit de contactul cu lucrurile neschimbătoare. De aceea, timpul îl duce în mod firesc dincolo de trecător, adică în eternitate. Tristeţii curgerii tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparaţie: aceea că marea trecere este un proces firesc al permanenţei şi că timpul se desfăşoară în interiorul eternităţii“. Ţăranul român nu cunoaşte „teroarea istoriei“, absurdul existenţei sau revolta în faţa morţii. El învinge timpul prin credinţă, fiindcă a transfigurat tot ce e efemer, urâţenia şi moartea. Viaţa sa interioară se consumă sub semnul seninătăţii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a cărui „vârstă aspiraţională este adolescenţa“, vârsta şi frumuseţea satului românesc este bătrâneţea.

Pentru sătean, calendarul este „punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale“, fiind moştenit din bătrâni. Prin acest „dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor“, omul, colectivitatea şi natura participă la un timp sacru, revelat. Reforma calendarului din 1924 a arătat foarte bine caracterul calitativ, sufletesc şi organic al timpului trăit în satul românesc: „Poţi dumneata schimba calendarul cum vrei, dar zilele rămân tot acolo“, după cum spun sătenii. Zilele şi sărbătorile nu sunt convenţii, ci fac parte dintr-un timp viu şi concret – iată de ce s-au împotrivit la a da calendarul cu 13 zile mai devreme, îndemnând ca „zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Hristos“.

Sărbătorile în viaţa satului românesc nu implică doar omul şi Divinitatea, ci şi natura. Întreg cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători. Unii pomi înfloresc în anumite zile sfinte din calendar, aşa cum unele păsări cântau doar de anumite sărbători. Acest lucru nu ar trebui să ne mire, fiindcă în gândirea populară „toate lucrurile merg laolaltă“, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Există „putere“ de la Dumnezeu care rânduieşte lucrurile, există şi o „lege a firii şi a naturii“, există „pricini“ morale sau cotidiene ale lucrurilor şi comportamentelor, dar există şi „taine“ pe care omul nu le înţelege. Toate acestea ne oferă tabloul unei gândiri cauzale organice, din care lipseşte hazardul. Cum spune un sătean din Zărneşti (Braşov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt în aşa fel întocmite, că se leagă unu’ de altu’: când suferă într-un loc, suferă toate“.

Influenţe în gândirea populară

Frumuseţea satului românesc şi a culturii populare este dată de ordinea ei, de „aşezarea“ lucrurilor într-un sistem coerent de credinţe. Dacă gândirii moderne îi este specifică fragmentarea, cea ţărănească stă sub semnul unităţii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat, frumos rânduit, dar nu în înţelesul ştiinţelor fizice, ci mai sigur în înţelesul celor biologice şi morale. În filosofia populară, fenomenul de viaţă se situează între materie şi spirit, poate chiar în unitatea lor indestructibilă“. Aşa cum „gândirea sălbatică“ teoretizată de Claude Levi-Strauss nu era foarte ştiinţifică, însă „introducea un început de ordine în univers“, ţăranul român „spaţializează ideea de bine şi de rău şi o introduce ca principiu nu numai în viaţa interioară, sufletească, ci şi în natură, în ordinea cosmică. Lucrurile par întocmite în aşa fel, încât ele răspund unor nevoi de ierarhie, echilibru şi armonie a lumii obiective“. Gândirea noastră populară nu suportă ceea ce este obscur şi abstract, apropiindu-se de „ştiinţa concretului“ specifică gândirii sălbatice, „pentru care viaţa era experienţa, încărcată cu o semnificaţie exactă şi precisă“ (Levi-Strauss).

Omul satului românesc a moştenit însă şi tradiţia religioasă a Evului Mediu. Am văzut că gândirea se aventurează dincolo de graniţele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan ştiinţific şi abstract, ci pe unul magic şi religios. Spaţiul începe şi se termină cu Dumnezeu, ca în viziunea specifică Evului Mediu descrisă de preotul şi filosoful italian Romano Guardini. Realităţile ultime, sacre prin excelenţă, în care omul se desăvârşeşte prin apropierea de Dumnezeu, sunt de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înălţimile cerului sau înlăuntrul omului.

O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de prezentă în cultura populară românească. Atât Bernea, cât mai ales Levi-Strauss discută raţiunea în termeni de cauză şi efect. Gândirea simbolică nu foloseşte însă relaţii cauzale, ci simboluri şi corespondenţe. Ernest Bernea aminteşte că „mentalitatea ţărănească nu operează cu mărimi şi cantităţi, ci cu chipuri şi sensuri. Ţăranul român vede lumea şi lucrurile într-un orizont spaţial îmbogăţit de orizontul creaţiei“. Scopul acestui tip de gândire nu este explicarea fenomenelor, ci înălţarea lumii pe o treaptă superioară, îmbogăţirea cu semnificaţii a lucrurilor simple. Acest mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul şi eseistul olandez Johan Huizinga într-o lucrare clasică, „Amurgul Evului Mediu“: „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o şi mai strictă unitate şi cu o mai intimă înlănţuire decât ar fi putut s-o creeze gândirea cauzală bazată pe ştiinţele naturale. El creează o ordine inviolabilă, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhică. În orice raport trebuie să existe un termen inferior şi unul superior (…). Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme şi pentru a duce la glorificare. Nuca înseamnă Christos: miezul dulce este natura divină, coaja cărnoasă este natura omenească, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile oferă sprijin şi reazim pentru ca gândul să urce spre veşnicie. Gândirea simbolică oferă o permanentă transfuzie a simţământului majestăţii şi eternităţii lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil şi imaginabil“.

Asemănător, există în cultura noastră populară o mare varietate de reprezentări simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumuseţea şi caracteristicile lor semnifică personaje sau întâmplări divine. Astfel, Maica Domnului este supranumită „Împărăteasa florilor“, ea fiind cea care L-a născut şi purtat în braţe pe Iisus. De aceea, numeroase flori tămăduitoare îi poartă numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului“ (salvia), „Lacrima Maicii Domnului“ sau „Inima Maicii Precista“, iar în cazul salciei, forma crengilor i-a atras denumirea populară de „salcie plângătoare“, care a plâns şi s-a întristat după ce Iisus Christos a fost bătut cu ea. Aceste personificări sunt semne ale unei gândiri simbolice şi emoţionale de o mare frumuseţe, prin care satul românesc apropie tot ce este concret de marile taine ale existenţei.

(Va urma)

Scrisă de Florentin Cristian

Related posts:

1. Ieșirea din Evul Mediu – SFÂRȘITUL MODERNITĂȚII
2. Neoconservatorismul american. O privire critică
3. Conformismul absolut al intelectualului comun sau pledoarie pentru revenire la funcţia critică