Geografiile filozofice – INVENTAREA EUROPEI DE EST. HARTA CIVILIZAŢIILOR ÎN EPOCA LUMINILOR
Autor: Larry Wolff
Rating: 
,,Europa de Vest a fost cea care a inventat Europa de Est ca pe jumătatea ei complementară în secolul al XVIII-lea, iar civilizaţia şi-a descoperit complementul pe acelaşi continent, în ţările învăluite în umbră ale înapoierii şi chiar ale barbariei. Aşa a fost inventată Europa de Est”.
Problematica cartografierilor stereotipice, susţinută de aparentul diletantism ştiinţific al discursurile esenţialiste, este tratată de Larry Wolff în cele câteva sute de file ale unei alte lucrări de referinţă în domeniul relaţiilor internaţionale, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiilor în epoca luminilor. Metafora Cortina de fier, al cărei artizan este Winston Churchill, constituie punctul din care demarează investigaţia lui Wolff. La finele celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale, aflat la Fulton, Missouri, primul-ministru britanic zugrăvea plastic realităţile geopolitice postbelice: ,, De la Stettin pe malul Mării Baltice până la Trieste pe malul Mării Adriatice o cortină de fier s-a lăsat peste continentul nostru’’.
Anunţul făcut în 1946 de Churchill reprezenta o carografiere stereotipică care în scurtă vreme plăsmuieşte noi blocuri de putere. Doi specialişti postbelici ai relaţiilor internaţionale, Walter LeFeber şi Daniel Yergin, decelează faptul că discursul de la Fulton nu era rodul unei simple întâmplări. Schiţarea sferelor de putere din Europa, afirmă LeFeber şi Yergin, este accelerată prin utilizarea metaforei Cortina de fier, figura de stil reprezentând marca unui trend intelectual european, cu origini în Secolul Luminilor. Expresiile paradigmei Aufklärung-ului au fost reprezentate, între altele, şi de geografiile imaginare [1], creatoare de reconfigurări geopolitice. Născociri savante ale intelectualilor-preoţi din Templul Raţiunii, perspectivele filosofice asupra spaţiului se întemeiau pe un sentiment geografic arbitrar, aflat într-o evidentă contradicţie cu cartografia vremii, reuşind însă să împingă într-o stare de minorat aprioric toate popoarele neatrase încă în centrifuga Occidentului. Şi asta pentru că paradiga istoricismului aprecia culturile “seminţiilor” răsăritene ca nevrednice pentru o cartografiere culturală întreprinsă de Centru.
Hărţile intelectuale sunt creionate mai întâi de călătorii occidentali ajunşi pentru prima dată în spaţiul răsăritean al Europei. Aceştia sunt autorii unor descrieriri clişeizante – unele cu panaş însă – ale culturilor şi civilizaţiilor ce refuzau să intre fără rest în modelul interpretativ reprezentat de Weltanschauung-ul anglo-saxon. Informaţiile sunt preluate ulterior de nume sonore ale culturii europene. Astfel, geografiile stereotipice, care mutilează culturile şi popoarele răsăritului Europei, capătă legitimitate:
,,Perspectiva geografică a lui Voltaire, aflat în Parisul secolului al XVIII-lea, asupra Europei era complet diferită de cea a lui Machiavelli din Florenţa secolului al XVI-lea. Voltaire a deschis calea filosofilor iluminişti care îşi formulau şi-şi elaborau propria perspectivă asupra continentului, privind de la vest spre est şi nu de la sud spre nord”..
Astfel, spaţiul răsăritean intră sub focul discursului intelectualilor de marcă ai vremii. Este momentul în care încep să se profileze primele hărţi intelectuale, tentative de redesenare a lumii sprijinite pe o logică doar aparent inexpugnabilă, cu potenţial de a resuscita lumi vetuste şi de a retrasa graniţe, atât fizice cât şi spirituale, în dispreţul realităţilor din teren.
Profesorul Ilie Bădescu remarcă deosebirea existentă între hărţile etnomentale şi cele intelectuale. Primele echivalează cu punctul de vedere al comunităţilor organice – adică al popoarelor – asupra spaţiului, secundele fiind doar reprezentările unor grupuri, mai mult sau mai puţin reprezentative. Suportul hărţilor intelectuale este identificat de profesorul Ilie Bădescu în atlase, dicţionare şi în bibliotecile configurate de o anumită idee geopolitică. Situat la antipod, reazemul sentimentelor populare asupra spaţiului, al hărţilor etnomentale cu alte cuvinte, constă în limba, religia, tradiţia, memoria şi istoria comună a unui popor. Spunem deci că hărţile etnomentale sunt hărţi identitare, jalonate de similitudinile spirituale ale unui popor.
,,Această distincţie între harta mentală şi harta ideologică reaminteşte oarecum mai vechea distincţie între emic» şi «etic» din antropologie, adică dintre popular şi savant”.[2]
În timp ce filosofii iluminişti excludeau Europa de Est de pe bătrânul continent, zgornind-o în Asia, geografii secolului al XVIII-lea nu se puseseră de acord asupra graniţei răsăritene a Europei, pe care o identificau cu Donul, uneori cu Volga, iar alteori o coborau pe munţii Urali, precum astăzi.
La jumătatea secolului XIX, popoarele Europei de Est erau plasate în bloc de către Balzac între “Europa şi Asia, între civilizaţie şi barbarie”, drept pentru care vesticii erau rafinaţi, iar răsăritenii neciopliţi. Wolff observă folosirea unor “contraste binare” încă de pe atunci. Problematica stereotipurilor polare este abordată de profesorul Darie Cristea în percutanta lucrare Balcani : memorie şi geopolitică.
Universitarul bucureştean demonstrează cu ajutorul paradigmei interacţioniste din sociologie cum Balcanii, denumirea peiorativă a Europei de Sud-Est, au constituit locul de dejecţie pentru frustrările, coşmarurile, insuccesele şi decepţiile Apusului. Stereotipurile sunt imaginile din mintea noastră, cele care ne ajută să decriptăm uriaşul volum de informaţie socială care ne asaltează la orice pas. Ele facilitează comunicarea intergrupală, însă trasează şi graniţe precise, având tendinţa de a acorda calităţi in-group-ului şi defecte out-group-ului.
Problematica stereotipurilor polare produce consecinţe nebănuite atunci când ,,(…) oglindirea reciprocă a două spaţii se va face în condiţiile în care PUTEREA este concentrată, în măsură copleşitoare, în doar unul dintre ele (…). Polaritatea îşi pierde echilibrul, comparaţiile se fac în termenii şi pe dimensiunile impuse de polul mai puternic” [3].
Acesta, profitând de înclinarea balanţei de putere în favoarea sa, îşi impune în cele din urmă criteriile asupra polului inferior care înlocuieşte o bună parte a ochiurilor plasei de semnificaţii aşezată peste propriul său mediu de viaţă cu categoriile specifice unei noi grile de interpretare a lumii, aceea impusă de polul mai viguros. De aici şi până la esenţialism, adică până la a socoti că un anumit grup are o omogenitatea pronunţată şi poate fi deci uşor caracterizat cu ajutorul unui singur atribut (stereotip), nu mai este decât un pas. În acest fel apar stigmatizările în masă, anumite popoare ajungând să fie considerate incapabile de a se plia pe rigorile unei culturi şi civilizaţii.
Prin urmare, discursul esenţialist, cu un deficit semnificativ de obiectivitate, desfigurează culturile intrate în raza sa de acţiune. ,,Armătura culturală pe care se sprijinea construirea Europei de Est consta în perechi de categorii analitice antitetice, cu ajutorul cărora se definea un caracter unitar pentru nişte ţări diferite” . Tabloul unei Europe de Est destrămate, creat de discursul esenţialist al filosofilor iluminişti, ţintea de fapt, conchide Larry Wolff, să vâre sub preş pregnanta instabilitatea a apusului Europei. Ceea ce ne conduce la încheierea că inventarea Europei de Est a ajutat la construirea Europei de Vest.
Rod al travaliului de gândire depus de o intelectualitate aflată într-o permanentă dispoziţie sofistă [4], aderentă la o obiectivitate care slujeşte cel mai eficient interesele geopolitice de moment ale unui stat, hărţile intelectuale continuă să reprezinte justificarea comportamentului agresiv al anumitor state în sfera relaţiilor internaţionale. Dar, în acest fel, se aşează şi bazele superiorităţii unor culturi în raport cu celelalte, comportamentul belicos al primelor în raport cu secundele fiind consecinţa unor reaşezări teritoriale lipsite de obiectivitate.
[1] Orientalismul este ştiinţa occidentală care cartografiază imaginar, adica stereotipic, Orientul. Vz. Edward Said.
[2] Ilie Bădescu, Noopolitica, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p. 576
[3] Darie Cristea, Balcanii: memorie şi geopolitică, Ed. Economică, Bucureşti, 2005
[4] Şcoala filosofică care excludea existenţa unui sistem absolut de adevăruri. Protagoras, socotit cel mai înţelept sofist, ajunge la încheierea potrivit căreia adevărul depinde de unghiul din care este atacată problematica de desluşit.
Scrisă de Lucian Dumitrescu
Related posts:
M-am uitat sa vad unde este amplasata nota [1] in text, si aparent s-a sarit peste ea la tehnoredactare. Trebuie un mic update, nu-i asa?
Exista o diferenta fata de textul original, intr-adevar. Minora insa.
Deocamdata nu am avut acces la cartile lui Said, ci doar la cateva articole. M-ar interesa o recenzie a ,, Orientalismului”.
Da? Pai spune asa. O pot face, am avut acces la Orientalism, am scris niste note de lectura ample, si pot redacta si o recenzie daca vrei.
O trec la urgente atunci…
Despre Orient nu trebuie sa scrie doar anti-orientalistii, adica cei care pot veni cu un punct de vedere prin care razbate cultura locului. Pot aborda problematica si orientalistii, impreuna cu progenitura lor, orientalismul, ambii formati la scoala stiintelor moderne, in Occident. Dar oare poti intelege un spatiu si cultura specifica lui doar din punct de vedere stiintific, adica exclusiv rational? Din punct de vedere al utilitatii, probabil ca da. Dar nu si din perspectiva Adevarului.
In general, dupa ce citesti cele vreo 600 de pagini ale volumului lui Edward Said, iti trece cheful sa mai sustii ca despre Orient “trebuie” sa scrie orientalistii. Sau, ma rog, sa scrie, ca doar de asta taiem copaci, ca sa umplem hartia cu ineptii. Numai ca orientalistii n-au nimic de zis despre Orient, ei pot doar furniza instrumentele exploatarii lui salbatice, indaratul paravanului grandilocventei parafate in universitati.
La scoala stiintelor moderne s-au format tot soiul de monstruozitati. Bomba atomica si Hiroshima n-au fost inventate de Gigi din Mizil, ci de profesori universitari incarcati de premii si consideratie. Ma tem ca nu-mi provoaca respect “stiintele moderne”.
Cam scurta recenzia pentru o carte asa mare. Aflam mai multe despre Ilie Badescu si Darie Cristea decat despre ce spune Wolff. Si apropo de “Balcanii” lui Cristea: nu este deloc o lucrare “percutanta” ci mai degraba o teza de licenta publicata (care vine, evident, cu toate problemele publicarii unei lucrari de licenta). Lucrarea cu adevarat importanta despre Balcani (in linia Orientalismului) e cartea Mariei Todorova “Imagining the Balkans,” tradusa la aceeasi editura si la noi, cu maxima lipsa de imaginatie, sub titlul “Balcanii si balcanismul”.
Said din pacate este tradus doar la Amarcord (editura excelenta care din pacate a “murit” acum cativa ani) si, intr-adevar, e foarte ciudat ca nu prea auzi de el prin Romania (fapt dealtfel usor de explicat).
Buna parte din cartea lui Wolff e dedicata impresiilor calatorilor occidentali prin spatiul rasaritean. Altceva am vrut eu sa subliniez: discursul esentialist, ca apanaj al intelectualilor dintr-o arie care, incepand cu secolul XVIII, impune unitatile de masura.
Faptul ca-i doar teza de licenta, nu impiedica Balcanii lui Darie Cristea sa fie percutanta. Multe sunt tezele de doctorat, din pacate mult prea multe, care nu se ridica la nivelul exprimarii, argumentatiei si structurarii cartii lui Darie Cristea. Asta, fireste, e doar parerea mea.
La fel de greu precum Said, se gaseste si cartea Mariei Todorova, care, intr-adevar, e datatoare de seama despre ,, scornirea” Balcanilor.