Geopolitica americană – CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR ŞI REFACEREA ORDINII MONDIALE

Autor: Samuel Huntington
Rating:

“Astăzi, într-o lume aflată sub semnul schimbărilor rapide, leadershipul american este indispensabil. Americanii ştiu că leadershipul presupune sacrificii. Dar mai ştim şi de ce speranţele umanităţii se îndreaptă spre noi. Noi suntem americani. Avem responsabilitatea unică de a depune travaliul extenuant al libertăţii. Iar atunci când noi ne asumăm o astfel de sarcină, libertatea funcţionează.”

Fragmentul de mai sus face parte dintr-un discurs rostit de preşedintele american George Bush Senior în 1991, cu puţin timp înaintea declanşării operaţiunii “Furtuna deşertului” menită elibereze un Kuweit invadat de armata irakiană a dictatorului Saddam Hussein în luna august a anului precedent. Ne situăm în timp la mai puţin de doi ani de de la falimentul ideologiei comuniste, un faliment concretizat, pe de o parte, în spargerea blocului comunist din Europa centrală şi de est, iar, pe de altă parte, în colapsul Uniunii Sovietice. Acum, a patra Romă este Washingtonul, iar americanii sunt noul popor ales: “Suntem singura naţiune din lume care poate aduce laolaltă forţele păcii” se precizează în aceeaşi luare de poziţie.

Într-o lume redesenată, croită acum pe canavaua miturilor excepţionalismului american, revista de politică externă americană Foreign Affairs publică, în 1993, articolul lui Samuel Huntington, The Clash of Civilizations. Profesor în cadrul prestigioaselor universităţi americane incluse în Ivy League şi consilier al preşedintelui Jimmy Carter, Huntington, plecând de la caracteristicile războiului civil ce mutilează o Iugoslavie străbătută de trei falii religioase – Ortodoxie, Catolicism şi Islam -, indică, cu titlu de ipoteză, că principala sursă a conflictelor în “lumea nouă” (post-Război Rece) nu va fi una preponderent ideologică ori preponderent economică, aşa cum se îmtâmplase după cel de-al Doilea Război Mondial, ci una prevalent culturală. Sfârşitul Războiului Rece consacra caducitatea precedentei hărţi filosofice a mapamodului, care, trasată fiind pe criterii ideologice, diviza planeta în trei lumi. De această dată, subliniază un Huntington în rol de cartograf al lumii noi, tensiunile nu se vor mai invi între ţările democrate, comuniste şi cele aflate în curs de dezvoltare (fostele colonii). Civilizaţiile vor fi principalii actori ai viitoarelor neînţelegeri ivite în arena relaţiilor internaţionale.

Reprezentările distincte despre lume şi viaţă, comprimarea spaţiului prin creşterea interacţiunilor dintre oameni ca o consecinţă a tehnologiilor şi mijloacelor de transport caracteristice erei globale, resurecţia sentimentului religios ce reumple breşele provocate de discursul uniformizant al globalizării în identitatea popoarelor, glocalizarea, ca reacţie de respingere a spaţiilor şi culturilor agresate de discursul occidental, atitudinea refractară a culturilor faţă de schimbările rapide, dezechilibrele de dezvoltare produse de un comerţ intraregional cu fundament cultural sunt motivele care vor învrăjbi cele opt civilizaţii identificate de Huntington: Occidentală, Confucianistă, Japoneză, Islamică, Hindusă, Slav-Ortodoxă, Latin-Americană şi “posibil” Africană. Însă axul central al politicii mondiale va fi reprezentat de relaţia Occidentului cu alteritatea, un Occident aflat în culmea puterii sale, dar ale cărui valori predominante – individualism, liberalism, constituţionalism, drepturile omului, egalitate, secularism, piaţă liberă – sunt cele mai puţin preţuite de celelalte culturi, potrivit concluziilor unui autor a peste o mie de studii culturale comparative, găzduit de Huntington în paginile lucrării sale.

Socotită un complex de caracteristici comune – limbă, istorie, religie, obiceiuri, instituţii -, civilizaţia ar însemna cel mai larg palier identitar posibil, ce permite aglutinarea oamenilor pe criterii culturale. Aici, spunem noi, ar fi prima scăpare a analizei lui Huntington. Suntem martorii unei imprecise definiri a civilizaţiei. Religia, limba, obiceiurile, istoria comună cu care Huntington identifică civilizaţia, sunt pentru noi tot atâtea creaţii spirituale care, zicere de la Simion Mehedinţi, înlesnesc adaptarea omului la mediul său de viaţă. Vorbim deci de cultură, nu de civilizaţie. Civilizaţia înseamnă complexul descoperiririlor tehnice care uşurează adaptarea omului la mediul înconjurător sau, cu vorbele unui profesor de-al meu, “instrumentele care permit gestionarea materiei”.

Aderăm la gândul conform căruia orice civilizaţie are un resort cultural, dar nu împărtăşim credinţa că între ele ar exista o sinonimie, după cum suntem refractari şi la ideea că ele pot fi clar scindate, potrivit perspectivei unui Spengler urecheat de Blaga. Relaţia este una simbiotică, cu faze istorice în care preponderent manifestă este latura materială, în timp ce în anumite secvenţe temporale prim planul îl deţine dimensiunea spirituală, cultura. Dar întotdeauna trebuie precizat prin ce se individualizează palierul material şi spiritual al oricărei realităţi sociale.

Confuzia lui Huntington nu este însă întâmplătoare. Într-o evaluare împănată cu reperele istorismului – Occidentul, ca întrupare a destinului umanităţii, este axul istoriei, aşa încât celelalte spaţii, culturi şi popoare care nu au fost penetrate de valorile liberalismului nu contează –, Vestul şi civilizaţia sa seculară este unic şi ţinteşte hegemonia globală. Civilizaţia Japoneză, Latin-Americană şi Africană sunt concepute în termeni geografici, în vreme ce etnia şi religia sunt considerate liniile directoare ale celorlalte civilizaţii, Confucianistă, Islamică, Hindusă şi Slav-Ortodoxă. De remarcat că printre ortodocşii slavi sunt înghesuiţi şi cei care se trag de la Râm. În acelaşi spirit, ortodoxia este descrisă ca originându-se în spaţiul slav, iar nu în Bizanţ, batjocorit printr-un dicurs esenţialist, suprasaturat de stereotipii, de către filosofii iluminişti ai “emancipării”.

Cea mai semnificativă linie ce desparte Europa se înfăţişează sub forma graniţei vestice a creştinătăţii occidentale, adică fosta frontieră dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman şi Ţarist. E o cortină ideologică ce separă Finlanda şi Ţările Baltice de Rusia, vestul catolic al Ucrainei de estul ortodox al acesteia, Transilvania de România, Croaţia şi Slovenia de Iugoslavia. De partea corectă, socotită dezirabilă de Huntington, se află aceia care împărtăşesc în comun valorile şi experienţele majore ale culturii occidentale – Evul Mediu, Renaşterea, Reforma, Secolul Luminilor, Revoluţia Franceză şi Revoluţia Industrială -, de cealaltă parte popoarele fără istorie, o masă amorfă de ortodocşi şi musulmani, subdezvoltaţi din punct de vedere economic şi incapabili de a dezvolta organizări politice stabile, de tipar democratic.

O astfel de analiză, considerată de nivel academic, încapsulează imaginea unui spaţiu văduvit de multe dintre trăsăturile sale esenţiale. Ulterior, această poză neclară este prezentată unui public occidental care consideră ca neajunsurile imaginii trebuie imputate nu fotografului, ci acelora care au fost fotografiaţi. Este o analiză tendenţioasă, expresia unui dezechilibru de putere între două spaţii, în cazul de faţă Occidentul şi Răsăritul Europei, o declaraţie de forţă care împinge aprioric un spaţiu şi culturile aferente “sub vremi”. Prin astfel de modele discursive, anumite culturi sunt socotite anistorice şi, pe cale de consecinţă, inferioare Occidentului. Astfel, acesta impune sensurile şi reperele sale alterităţii care, spălată pe creier, sfârşeşte prin a-i ridica osanale.

Discursul geopolitic al lui Huntington, voit simplist, altoit pe mesajul oamenilor de stat americani din perioada Războiului Rece, are menirea de a perpetua supremaţia culturii occidentale în general, şi a Statelor Unite în subsidiar, într-o lume în care poziţiile de forţă nu se stabiliseră cu acurateţe.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Related posts:

1. Democraţia şi reinventarea ordinii de drept – LA RAISON DES NATIONS. REFLEXIONS SUR LA DEMOCRATIE EN EUROPE