Glose pe marginea fragmentelor 149 şi 150 din OMUL RECENT, de Horia-Roman Patapievici

Trebuie sã constat cã Omul recent, carte admirabilã, dureroasã în precizia ei, are şi douã fragmente şubrede, la care Patapievici ar fi putut foarte bine sã nu recurgã, pentru cã tezele lui erau deja suficient de solide şi aşa. Din contrã, aventurarea pe un teritoriu necunoscut, în care îi lipsesc şi cele mai vagi repere (hinduismul vedic şi metafizica lui René Guénon), aduc cititorului informat un gust neplãcut. Redau mai jos fragmentele 149 şi 150, pe care le voi comenta la final.

…………………………………………………………..

Fragmentul [149] Creştinii care detestă modernitatea

Creştinii care detestă modernitatea împãrtãşesc, conştient ori nu, o concepţie despre timp care este neapãrat circulară şi, deci, radical necreştină. Este percepţia temporalã argumentată de filozofii Tradiţiei, de tip Guénon, pentru care temporalitatea descendentã a inzilor sau cea a ciclurilor progresiv degradate propusã de Hesiod este ontologic corectã.

Tradiţionalismul creştin de azi este puternic impregnat de tradiţionalismul lui Guénon, deşi cele douã tradiţionalisme se sprijinã pe presupoziţii uneori contradictorii – cum este cazul temporalitãţii. Or, este tipic pentru epoca noastrã de încercare religioasã extremă ca sufletele creştine cele mai candide sã caute salvarea în tradiţii care, în cel mai bun caz, profeseazã un altfel de adevãr decât creştinismul.

Marea fineţe a creştinismului scapă, azi, tocmai devoţilor inconditionaţi. Deşi este o religie care face minuni în sufletele oamenilor simpli şi neinstruiţi, creştinismul are fineţea ultimă a marilor religii paradoxologice. Este ceea ce i-a scãpat lui Nietzsche când a confundat creştinismul cu spiritul turmei.

Creştinismul este exact contrariul: o religie a spiritelor celor mai înalte, accesibilã în mod direct şi complet spiritelor celor mai simple.

Fragmentul [150]

Despre incapacitatea prezentului de a articula ceva şi nou şi bun şi adevãrat, iatã ce ne spunea Theodor Metochites, un erudit bizantin, în prefaţa la Miscellanea Philosophia et Historica: „oamenii mari din trecut au spus totul atât de bine şi de complet încât nouã; nu ne-a mai rãmas nimic de spus” [1]. Acest punct de vedere nu este creştin. Dacã Dumnezeu este omniprezent în timp [2] aşa cum este şi în spaţiu, atunci teoria timpului circular şi teoria ciclurilor sunt ambele false. Morala este că Dumnezeu nu poate lãsa timpul sã se degradeze independent de voinţa lui. Legea timpului, altfel spus, trebuie sã fie teonomică, dacã Dumnezeu existã, şi liberã de El, dacã Dumnezeu nu existã.

Argumentul împotriva degradãrii progresive a timpului este canonic. „Vremurile şi anii sunt puşi în puterea lui Dumnezeu”, spunea în 1933 Serghei Bulgakov [3] , „şi nici un veac nu-I scãpa din putere”. Altfel spus, Dumnezeu este mereu prezent în lume şi, drept urmare, timpul creştin nu poate fi nici degradabil, nici circular, ci numai egal şi uniform. El nu se poate degrada dupã o lege proprie, independentã de voinţa lui Dumnezeu, decât dacã dogma omnipotenţei lui Dumnezeu este falsã. Prin urmare, cei care susţin cã modernitatea reprezintã un timp degradat, admit cã Dumnezeu a fost prezent în lume în mai mare mãsurã în vremea Patristicii decât acum. Dar acest lucru nu poate fi susţinut decât dacã se admite că timpul curge dupã o lege proprie, independentã de voinţa lui Dumnezeu. Deci dacã se admite că Dumnezeu nu este, de fapt, nici omnipotent şi nici omniprezent.

Dar, te întrebi, nu lasă oare Dumnezeu timpul sã se degradeze? Acest principiu pare a constitui presupoziţia absolutã a urmãtoarelor cuvinte, rostite de Hristos – „Va mai gãsi Fiul Omului credinţa pe Pãmânt când se va reîntoarce?” sau în enigmaticul sfat ascetic – de aflat în Pateric, între cuvintele atribuite lui Ioan Gurã de Aur, şi printre hadith-ule Profetului – „Trãiţi într-un timp în care, dacã scãpaţi a zecea parte din ceea ce este prescris, veţi fi pierduţi. Dar va veni un timp în care cel care va reuşi sã observe a zecea parte din ceea ce este prescris acum va fi salvat.”

Am putea vorbi aici, eventual, de o degradare a timpului numai dacã avem despre Dumnezeu reprezentarea unui Deus otiosus, sãtul şi sastisit de Opera sa. Oamenii vor deveni necredincioşi în preajma sfârşitului nu pentru cã Dumnezeu s-ar retrage din timpul profan, lãsând timpul în degradarea sa ultima. În lume, la sfârşit, nu este mai puţin Dumnezeu, ci mai puţinã umanitate: de aceea dispar anume credinţa şi nãdejdea, virtuţi care, amândouã, ţin de om, nu de realitatea lui Dumnezeu. Poate cineva susţine cã Harul lui Dumnezeu se împuţineazã odatã cu scurgerea timpului? Argumentul decisiv împotriva împuţinãrii ontologice a temporalitãţii, în preajma sfârşitului, este, prin urmare, rãspunsul la întrebarea ‘Care este substanţa lumii create de Dumnezeu din nimic?’ Evident, prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se poate retrage din lume fãrã ca lumea ea însãşi sã se retragã în neant. Fãrã Dumnezeu, lumea nu este nimic, deoarece numai prezenţa sa ţine lumea în fiinţă. In suma, dogma creaţiei lumii din nimic este cea care, în ultimã instanţã, se opune teoriei degradãrii timpului ori a ciclurilor temporale. Dumnezeul creştin nu poate fi un Deus otiosus, deoarece El este prezent în lume ca un Creator ex nihilo, nu ca un vizitator, aflat în trecere.

Omniprezenţa şi omnipotenţa lui Dumnezeu sunt consecinţe ale faptului cã Dumnezeu a creat lumea din nimic. Dacã ar fi creat-o dintr-o materie prealabilã, atunci problema raportului sãu cu lumea, dupã creaţie, s-ar fi putut pune în termenii teoriilor care admit
existenţa unei temporalitãţi ciclice. Drept urmare, cine susţine teoria degradãrii temporalitãţii în preajma sfârşitului respinge în mod implicit faptul cã Dumnezeu a creat lumea ex nihilo şi cã, pentru El, a exista, a fi omnipotent şi omniprezent revine la a fi Creator în sensul tare, iudeo-creştin, al cuvântului.

Note

[1] Citat de Steven Runciman, The Last Byzantine Renaissance, p. 94.

[2] Şi trebuie sã fie, mãcar prin euharistie.

[3] Serghei Bulgakov, Ortodoxia, p. 6.

…………………………………………………………

Comentarii:

Este de neînţeles cum, deşi citeazã abundent din zeci de autori, nu exista nici o referinţã bibliografică oarecare la vreunul din studiile sau volumele publicate de René Guénon, de ca şi cum ideile reverbalizate de acesta (toate tradiţionale în fond, nimic inventat) ar fi un bun comun, un soi de folklore intelectual la care are toatã lumea cu prisosinţã acces. Prima impresie, neplãcută de altfel, este cea a disproporţiei cu care Patapievici le-a abordat, şi când fac aceastã observaţie nu am în vedere nimic cantitativ, ci chiar aspectele imediate ale cunoaşterii lor.

În fapt, Patapievici porneşte în trombã cu stângul vorbind de “timpul circular”, idee care îi este strãinã întru totul profesorului de la Al-Azhar. Acesta din urmã a fost extrem de rezervat el însuşi în ceea ce priveşte teoria ciclurilor cosmice, pe care a tratat-o cu totul tangenţial în Introduction générale à l’Étude des doctrines hindoues (Editions Tredaniel, 1921), L’Homme et son devenir selon le Vêdânta (Editions Traditionnelles, 1925), şi mai pe larg în douã studii: Quelques remarques sur la doctrine des cycles cosmiques (apãrut în Journal of the Indian Society of Oriental Art, iunie-decembrie 1937, dedicat lui A.K.Coomaraswamy), respectiv Atlantide et Hyperborée, articol publicat postum în volumul Formes traditionnelles et cycles cosmiques, ediţie îngrijitã de Roger Maridort, Gallimard, 1970. Or, în toate aceste lucrãri se vorbeşte despre “timpul spiralat descendent”, nicidecum de “timp circular” (care ar trimite oarecum spre “eterna reîntoarcere” a lui Mircea Eliade, idee dezavuată de René Guénon într-o recenzie reluatã şi ea în volumul Formes traditionnelles et cycles cosmiques).

Este neplãcut sã constat cã, atunci când e vorba de lucruri extrem de concrete, care ar putea stabili conexiuni solide cu ideile guénoniene, Patapievici foloseşte expresii vagi, gazetãreşti, de tipul: “tradiţii care, în cel mai bun caz, profeseazã un altfel de adevãr decât creştinismul”. Ideea timpului spiralat provine din Vedanta hindusã, singura tradiţie care o menţioneazã şi o descrie cu lux de amãnunte în toate textele sruti şi smruti (revelate şi inspirate de Dumnezeu). Vagi aluzii ar fi şi în câteva texte taoiste, în special la Mencius, dar sunt greu comprehensibile pentru cel care nu beneficiazã de glose sinologice avizate.

Or, reiese din formularea lui Patapievici că cea mai veche şi cea mai precisã tradiţie ale cãror texte ne sunt accesibile ar fi cumva anticreştină, afirmaţie aflatã riguros în rãspãr cu adevãrul. În realitate, este vorba doar de o diferenţã de percepţie intre restaurãrile abrahamice (mozaism, creştinism, islam), cu toate extrem de “tinere”, care acoperã doar ultima parte a lui Kali-Yuga, şi tezaurul ocrotit cu grijã de casta Brahmanilor (fãrã de care am fi gãsit azi pe teritoriul Indiei degenerescenţe de tipul religiilor amerindiene sau a şamanismului, reduse la un nivel cvasi-exterior şi incapabile de formulă doctrinară). Ar fi cu totul nedrept sã se cearã creştinismului, revelat pentru perioada strict pre-apocaliptică, sã trateze lucruri care nu mai prezintã nici o importanţã acum, altfel decât în nişte versete al cãror sens este accesibil doar celui care se preocupã în mod deosebit de asta (şi cu valoare escatologică nulã).

Comparaţia fãcutã între posteritatea lui René Guénon (Frithjof Schuon, Titus Burckhardt, Vasile Lovinescu, Federico Gonzales ş.a.) şi Nietzsche, fie şi numai prin atribuirea calificativului de “filozof” în ambele cazuri, vãdeşte încã o datã, din nefericire, necunoaşterea coordonatelor exacte a douã tipuri complet diferite, chiar antagonice, de gândire şi situare în raport cu sacrul.

Pe de altã parte, coroborat cu un alt loc în care Patapievici vorbeşte de Tradiţie ca despre o “creaţie în timp” (deci un fel de modernitate la ralanti) ideea cã Hesiod ar fi “propus” teoria ciclurilor cosmice, lasă sã credem cã filosoful român s-ar îndoi, rãpit de sentimentalism apologetic creştin, de singura justificare pe care Tradiţia o poate opune modernismului: originea ei non-umană. Se poate sã fie o impresie greşitã de lector, dar mi-ar fi plãcut sã vãd afirmată rãspicat conexiunea Tradiţie-Revelaţie, pe care Guénon nu se jeneazã s-o facã ori de câte ori este nevoie.

Ar fi fost bine ca cineva dispus sã “lasã din condiţii” în fata cititorilor sã ia exemplul unui înaintaş pe care compromisurile nu l-au atras niciodatã… Revenind la Hesiod, caracterul vedantin al scrierilor sale este uşor de pus în legãturã cu perioada preclasică a elaborărilor, în care Grecia nu era cu totul închisã influenţelor persane, indiene, şi poate chiar hiperboreene. În orice caz, a lãsa, printr-o afirmaţie nefericitã, bãnuiala cã Hesiod era un “inventator” de tip cvasi-modern, este nu doar greşit, ci chiar dãunãtor, în ansamblul Omului recent.

“Dacã Dumnezeu este omniprezent în timp aşa cum este şi în spaţiu, atunci teoria timpului circular şi teoria ciclurilor sunt ambele false.” Dacã nu ar fi vorba de ceva grav şi serios, ne-am afla în prezenţa unui silogism destul de comic. În fapt, teoria timpului spiralat, sau a celor patru vârste cosmice (ceea ce Patapievici considera a fi douã teorii diferite, este de fapt una singurã, privitã din puncte de vedere diferite între ele, dar mai ales cu totul diferite decât cel în care se situeazã Patapievici însuşi!), nu spune cã Dumnezeu s-ar retrage undeva (unde?), ci că manifestarea se îndepãrteazã de Principiu, fãrã ca acesta sã disparã cumva sau undeva.

Trebuie spus cã Patapievici se luptă zadarnic cu idei himerice, pe care nu le poate gãsi nici în Puranele hinduse, nici în opera lui Abd el-Wahid Yahia (numele cu care este cunoscut Guénon în islam). Ar fi fastidios şi cu totul inutil sã “desfac” fiecare propoziţie aşternutã de cogitoul dezordonat al filosofului român, cu atât mai mult cu cât inadecvarea lor la subiect este frapantã. Destul de remarcat cã una dintre ele este aproape traducerea unui fragment guénonian reluat în multe dintre studiile sheicului:

“Argumentul decisiv împotriva împuţinãrii ontologice a temporalitãţii, în preajma sfârşitului, este, prin urmare, rãspunsul la întrebarea ‘Care este substanţa lumii create de Dumnezeu din nimic?’ Evident, prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se poate retrage din lume fãrã ca lumea ea însãşi sã se retragã în neant. Fãrã Dumnezeu, lumea nu este nimic, deoarece numai prezenţa sa ţine lumea în fiinţă.”

În volumul Initiation et realisation spirituelle, Editions Traditionnelles, 1990, publicat postum de Jean Reyor, întâlnim un leitmotiv guénonian: „[…] il n’y a pas en réalité de domaine profane auquel certaines choses appartiendraient par leur nature même; il y a seulement un point de vue profane, qui n’est que le produit d’une dégénérescence spirituelle de l’humanité, et qui, par conséquent, est entièrement illégitime.” (p. 75)

Patapievici opune teoriei ciclurilor cosmice cu titlu de argument exact o idee guénoniană prin care acesta din urmã avertizeazã cã fãrã prezenţa divinã nici mãcar trecerea spre al optulea manvantara nu ar fi cu putinţã – dar acest lucru, ca multe altele, este cu desãvârşire ignorat de filosoful român.

Sfârşesc prin a concluziona cu pãrere de rãu cã într-un anume loc din Omul recent, carte respectabilã şi utilã pentru un public avizat, Patapievici se lasã în mod inutil şi neplãcut furat de exerciţiul intelectual gratuit, pe care ar vrea sã-l substituie în zadar unor cunoştinţe doctrinare care nu au nimic anti-creştin în ele însele (ba chiar sunt cu mult mai antimoderne ca multe dintre observaţiile conjuncturale citate cu rafinament dintr-un Oswald Spengler, un Karl R. Popper, un Alexandre Koyre – câteva nume la întâmplare, pe care face probã cã i-a cunoscut şi înţeles pânã la ultima fibră). Aş fi fost încântat sã nu fiu nevoit sã aduc aceste observaţii…

Scrisă de Radu Iliescu

Related posts:

1. Meister Eckhart sau creştinismul ca drum iniţiatic pentru cel ales – DESPRE OMUL NOBIL, CUPA DIN CARE BEA REGELE