Historia unui vânzător de coniac – UE SAU MAREA AMĂGIRE

Autor: Christopher Booker, Richard North
Rating:

Cu siguranţă că munca de cercetare e una care îţi rezervă nenumărate surprize. În fapt, această muncă are la bază un scop cât se poate de onest, şi anume acela de a anula efectul locurilor comune şi a prejudecăţilor. De prisos să reamintesc că am suportat îndeajuns istoria scrisă de alţii, învestindu-i cu o autoritate care, în multe momente, a generat concluzii neadevărate şi, mai mult, chiar mitologii (şi ideologii!). Prin urmare, a pleda pentru un demers personal (măcar pentru a pune întrebarea corectă) nu reprezintă o formă de criticism deconstructivist, ci o invitaţie de a desluşi prin puteri proprii încurcatele iţe ale istoriei – acel lucru mare şi fioros care ne bântuie precum o “fantomă a tracutului.”

Vrem, nu vrem, Uniunea Europeană este un subiect extrem de discutat în zilele acestea. Motivele sunt evidente, şi aş consuma spaţiu de prisos dacă aş încerca măcar să le punctez. Şi tocmai pentru că a ajuns în gura târgului, tocmai acolo sucombează şi simţul critic, sau măcar dorinţa de a cunoaşte câteva lucruri elementare. Dar ce să mai vorbim de o critică a acestui…oare cum să-i spun? Proiect birocratic? Mamut instituţional? Noua vacă de muls – vezi fraudele şi delapidările fondurilor structurale? Necrologul comun acceptat al naţiunilor suverane? În mod bizar, nici una din aceste formulări un ocoleşte adevărul. Mai mult, îl împlineşte.

De curând, discutam cu un bun prieten despre diferenţa dintre “istoria mare” şi “istoria mică”. Evident că aceste categorii nu au pretenţii de a fi “ştiinţifice” – ele sunt doar rodul unei discuţii informale. În accepţiunea noastră, prima este cea care se desfăşoară la nivel înalt şi la care au acces numai anumiţi oameni. În cele mai multe din cazuri, ceea ce se întâmplă în spatele uşilor închise rămâne acolo. Chiar şi pentru cincizeci de ani. În schimb, cel de-al doilea termen vizează traseele individuale, biografiile “mărunte” ale comunităţilor mici. Întrebarea este: cum anume un om ajunge să facă “istorie mare”, plecând totuşi din contextul unei “istorii mici”? Ce-l diferenţiază de restul? Şi, până la urmă, ce-l face pe el, de fapt, să fie aşa grozav? Doar că este un “vizionar”? Dar poate că este un demon. Sau un inspirat. Poate de aici rezultă frumuseţea, din suprapunerea şi intersecţia planurilor care se întind între aceşti doi poli.

Cel mai potrivit ar fi luăm un exemplu. Şi revenind la subiectul Uniunii Europene, trebuie menţionată cartea lui Cristopher Booker şi Richard North – Uniunea Europeană sau Marea Amăgire. Încă de pe prima pagină suntem anunţaţi de intenţia autorilor, prin următoarea frază: “Cea mai mare realizare a «proiectului european» este mitul. Numai el explică dorinţa de integrare a statelor mici.” Practic, cartea analizează istoria acestui proiect prin prisma mitologiilor care s-au construit în jurul său, încercând să scoată la suprafaţă anumite aspecte mai puţin cunoscute vis-á-vis de realizarea efectivă, care a survenit la nivel înalt. Ambiţia autorilor este completată şi de o vastă bibliografie care susţine aproape fiecare argument sau fapt istoric. Tonul este unul onest, nu foarte obiectiv, dar evită concluziile pripite, cel puţin nu înaintea prezentării faptelor – şi nu aşa cum au fost ele, ci aşa cum ni s-a spus că au fost ele. Fapt uimitor la acest volum: deşi se anunţă ca “O istorie secretă a construcţiei europene”, nu cade în ispita simplismului teoriei conspiraţiei, sau diverselor scenarii fantastice. Deşi, dacă am vrea să împingem scepticismul la cote enervante, ne putem întreba de ce au ales autorii să infuzeze textul cu atât de multe trimiteri? Nu tocmai pentru că ar fi greu de verificat ulterior? Dar până la proba contrarie…

Partea cu adevărat captivantă a lucrării, cel puţin în prima ei parte, este felul în care arată influenţa unui om sau a unui mic grup de oameni asupra destinului a alte zeci de milioane – asta în contextul binomului ”istorie mică”/”istorie mare” . Să nu ne înspăimântăm şi să privim cu detaşare cum un comerciant de coniac, din provincia Cognac, Franţa, se naşte în 1888 şi abandonează şcoala la şaisprezece ani, devenind reprezentant al firmei tatălui său în străinatate. Pe numele său Jean Monnet, acest personaj este unul din punctele centrale a lucrării, el fiind cel care, prin ambiţia, carisma şi alte atribute care nouă ne scapă, a construit Europa de azi. Cu toatea acestea, trebuie să vedem motivaţiile sale.

Franţa anului 1916 era, evident, tulbure. În plin război cu mare rivală Germania, Republica prezenta carenţe grave la nivelul industriei de război, muniţiilor şi navelor de transport comercial şi militare. Dacă de prima, începând cu 1916, se ocupă Louis Loucheur, pe filiera transportului naval interaliat intră Monsieur Monnet, care reorganizează complet sistemul francez de navlosire. Dar felul în care el ajunge să contureze un acord între englezi, francezi şi americani în privinţa transportului maritim este cel puţin curios. Încă din 1914, şi-a dat seama de carenţele existente în zona aceasta. Unul dintre clienţii de dinainte de război ai lui Monnet fusese o firmă canadiană, pe nume Hudson Bay, care vindea coniacul mai sus-numitului pieilor roşii pe continentul american – comerţ interzis prin lege. Imediat după începerea războiului, Monnet a realizat importanţa unui mare concern internaţional de comerţ, care ar fi fost în avantajul Franţei asediate. El aranjează prin influenta Hudson Bay o întâlnire cu ministrul de pe atunci, René Viviani, căruia îi arată un plan de coordonare a folosirii navelor aliate pentru aprovizionarea Franţei. Viviani acceptă şi îl trimite pe Monnet la Londra să ajute la înfiinţarea Comisiei Internaţionale de Aprozivionare. Ghiciţi ce face Jean! Ajuns la Londra, el încheie un contract pe o sumă colosală de o sută cinzeci de milioane de lire sterline în numele … Hudson Bay, pentru transportul a treisprezece milioane de tone de bunuri din Canada în Franţa. Chiar dacă firma canadiană primeşte un comision de unu la sută, Monnet nu se alege cu nimic. Ani mai târziu, aflat într-o situaţie financiară precară, va fi ajutat de canadieni…

Şi povestea abia începe. Imediat în 1917, Monnet este angajat în mod direct în crearea unui Consiliu Interaliat de Transporturi Maritime, cu ajutorul lui Arthur Salter. După terminarea războiului, ajunge secretarul general adjunct al noii Ligi a Naţiunilor, al cărei secretar general era Sir Eric Drummond. Încă din momentele înfiinţării C.I.T.M., Monnet visa ca acesta să devină o organizaţie supranaţională care să îşi gestioneze singură aranjamentele navale. Acest lucru nu s-a putut atunci, dar ideea în cauză i-a displăcut deloc.

Ar fi bine să înţelegem contextul înfiinţării Ligii Naţiunilor, imediat după terminarea războiului. Loucheur, mai sus menţionat, a realizat că o conflagraţie în context modern este depedentă de industria de război, în special acelea ale cărbunelui şi oţelului. Prin urmare, o entitate supranaţională care să vegheze asupra acestor industrii ar fi fost o cale de menţinere a păcii. Dar pentru Monnet această entitate nu se putea realiza decât pe cale politică. Ajuns în China, alături de Salter, în anii ‘30, ei pun bazele a ceea ce avea să se numească “Statele Unite ale Europei”, tocmai pentru că Liga Naţiunilor, al cărei avânt ideatic iniţial se diluase, nu putuse sub nici o formă să se opună invaziei japoneze în Manciuria – aceasta fiind doar un exemplu de incompetenţă al “şezătorii”, după cum a mai supranumită ulterior.

Salter gândea aceste “State Unite ale Europei” în termenii unei uniuni supranaţionale, dar fară să reliefeze principiul politic care să asigure coeziunea. În cel mai pur stil modernist, el susţine anularea suveranităţii naţionale, crearea unei pieţe comune – cu planuri tarifare comune pentru întreaga Europă – a unui Secretariat, Consiliu de Minştri, o Adunare şi o Curte. Sursa autorităţii ar fi trebuit să o constituie un corp permanent de funcţionari internaţionali, dedicaţi “cauzei”. Aceste scurte precizări sunt necesare pentru a pricepe de ce, după aproape treizeci de ani, Monnet se va inspira copios din planurile lui Salter, pentru a construi Comunitatea Economică Europeană.

Al doilea război mondial îl găseşte pe Jean Monnet ca membru al Consiliului Britanic de Aprovizionare la Washington, trimis acolo chiar de … Churchill, care îi semnase şi paşaportul. Între 1940 şi 1943, el îşi consolidează noi relaţii în S.U.A., printre care se numără şi Paul-Henri Spaak. Încă de atunci, francezul visa la o uniune europeană a cărbunelui şi oţelului. Ajuns în Alger, trimis de Roosvelt pentru a aranja transporturile de arme ale francezilor liberi, Monnet pune la cale, alături de Harold Macmillan – trimisul Guvernului britanic – , bazele unui Comité Français de Libération Nationale, adică bazele următorului guvern francez Încă din primele sedinţe, el insistă asupra renunţării suveranităţii naţionale, ca singura modalitate posibilă de a crea o unitate între popoarele europene. Nu trebuie să trecem cu vederea aşa uşor peste aceste cuvinte ale sale: “Prosperitatea şi progresul social vital vor rămâne de neatins până când naţiunile Europei un vor forma o federaţie a unei «entităţi europene» care să le sudeze într-o singură unitate economică…”

Imediat după război, sub guvernul lui De Gaulle, Monnet aranjează pentru primirea unui ajutor financiar de cinci sute cinzeci de milioane de dolari din partea S.U.A., necesari restructurării Franţei. Chiar dacă într-un raport neoficial al lui Salter înaintat lui Churchill se stipulează că mare parte din puterile occidentale nu sunt afectate de război pe cât se credea, în 1947, în baza raportului Marshall, ia fiinţă Comitetul pentru Cooperare Economică Europeană. În mod firesc, S.U.A. acordă împrumut ţărilor europene cu menţiunea că acestea trebuiau să adopte politici liberale de comerţ; mai mult, să se străduiască pe calea realizării unei federalizări. Era clar ca lumina zilei că gigantul american avea nevoie de noi pieţe de desfacere.

După februarie 1948, se înfiinţează Organizaţia de Cooperare Economică Europeană, pe care Monnet şi-o dorea să deţină un Consiliu Executiv cu puteri supranaţionale şi un secretariat permanent. Britanicii, în baza suveranităţii pe care o iubeau nespus de mult, anunţă prin Ernest Bevin, că Marea Britanie, Suedia şi Elveţia se opun acestor propuneri. Trebuie să re-amintim că Churchill, chiar dacă pierde puterea în iulie 1945, rămâne fidel ideii de uniune, dar de pe poziţii diferite de cele ale lui Monnet; era firesc ca o putere de talia Imperiului Britanic să nu accepte delegarea puterii unei entităţi supranaţionale…

Monnet rămâne totuşi ataşat crezului iniţial. Se cuvine o paranteză, cu tentă conspiraţionistă, dar justificată prin documente. În mai 1948, ia naştere Mişcarea Europeană, a cărei misiune era să ducă o politică pro-europeană de integrare şi de “a sparge suveranitatea naţională prin acţiuni practice concrete în sferele politică şi economică.” C.I.A., începând cu 1949, prin intermediul Comitetului American pentru o Europă Unită, obţine fonduri sub acoperire pe care le canalizează către Mişcarea Europeană şi către alte personaje (cum ar fi Spaak) care militau pentru integrarea europeană. Aflăm că o parte din aceşti bani sunt furnizaţi de la organizaţii private, precum Fundaţia Ford şi Institutul Rockefeller.

Următoarea mişcare a lui Monnet a avut loc cu ocazia crizei bazinului Ruhr. Simţind că este un moment prielnic pentru înaintarea unei alte propuneri, scrie un memorandum pe care îl înmânează lui Schuman, în vederea şedinţei din 11 mai 1950, între SUA, Franţa şi Germania. Ceea ce s-a numit mai târziu “planul Schuman”, a fost anunţat pe 9 mai 1950 într-o emisiune radiofonică şi sugera crearea unei Autorităţi Comune a Cărbunelui şi a Oţelului. Britanicii nu întâmpină cu plăcere propunerea, căci nu îşi puteau lăsa industria pe mâna unui organism asupra căruia un aveau nici un control. Acum re-intră în scenă Monnet, cu acea abilitate aproape odioasă: condiţionează participarea la discuţiile de negociere de acceptarea, în prealabil, a principiului supra-naţional ca fiind non-negociabil; evident, englezii se retrag de la masa tratativelor. De reţinut că ceea ce considerăm astăzi ca aparţinând lui Schuman – memorandumul cu pricina – este, în fapt, creaţia lui Monnet.

În 3 iunie, încep discuţiile între Franţa, Germania, Italia şi Benelux (Cei Şase): “…nu poate exista nici o Comunitate decât între nişte naţiuni care i se dedică nelimitat şi fără să privească în urmă.” În 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris, de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului; dar acest tratat anula controlul pe care Germania şi Franţa îl aveau asupra rezervelor de cărbune şi oţel. Este, prin excelenţă, un plan anti-european … Mai mult, în prima conferinţă a Adunării, Monnet anunţă, poate într-un mod cu totul şi cu totul ironic, începutul Europei…

Acelaşi insaţiabil francez nu se opreşte aici; sugerează, printr-o metodă similară planului Schuman, realizarea unui Comitet de Apărare Europeană, care să permită crearea unei armatei comune. Toate statele participante şi-ar fi păstrat armate separate, mai puţin Germania de Vest, care ar fi participat la armata comună. Dar germanii nu sunt de acord cu această viziune, preferând controlul N.A.T.O. asupra armatei, în dauna C.A.E-ului. Cu toate acestea, în 1951, Germania de Vest primeşte dreptul de a intra în N.A.T.O., în schimbul sprijinului pentru C.A.E.; în schimbul aceluiaşi sprijin, i se recunoşte suveranitatea, armatele de ocupaţie se retrag de pe teritoriul său şi este încheiat un tratat de pace. Dar Churchill şi De Gaulle rămân fideli poziţiei iniţiale şi refuză ideea unei armate supranaţionale. În 27 mai 1952, se semnează Tratatul de Apărare Europeană, în care se menţiona că orice ameninţare asupra Comunităţii de Apărare Europeană reprezintă o ameninţare la adresa S.U.A. şi Marea Britanie. Dar acest tratat nu este ratificat în Franţa şi cu toate că Spaak, în perioada următoare, propune chiar înfiinţarea unei Comunităţi Politice Europene şi a unui Proiect de Tratat încorporând Statutul Comunităţii Europene, Franţa îşi menţine poziţia ostilă. Era destul de ciudată, încă de pe atunci, apariţia unor tehnocraţi, slujbaşi ai unei instituţii intangibile. După cum era de aşteptat, în 30 august 1954, după discuţii aprinse în cadrul Adunării, textul Tratatului a fost respins…

[Va urma]

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. Securitatea nesigură – PSEUDOMEMORIILE UNUI GENERAL DE SECURITATE
2. Confesiunile unui Sir – MOŞTENIREA CREŞTINĂ A EUROPEI