Historia unui vânzător de coniac – UE SAU MAREA AMĂGIRE – II

Autor: Christopher Booker, Richard North
Rating:

[Citeşte partea I aici!]

Următoarea ţintă a lui Monnet este integrarea progresivă a celorlalte sectoare economice, incluzându-l aici şi pe cel nuclear. E conştient de faptul că aluziile referitoare la transferul de putere – cu trimitere directă la diminuarea puterii statelor naţionale – trebuiesc mascate cât mai bine. Recurge la aceeaşi modalitate de acţiune, din spatele cortinei. Prin urmare, îi sugerează lui Spaak un nou proiect care să unească transporturile, plus toate formele de energie, inclusiv cea nucleară. Textul tratatului evită menţionarea “pieţei comune” sau a “uniunii vamale”.

Germania şi Franţa refuză, dar olandezii primesc cu încântare propunerea şi, în mod ironic, sugerează chiar ei alcătuirea unei uniuni vamale. În 18 mai 1955 apare “Memorandumul Bruxelles”, care includea conceptul de “piaţă comună”. Urmează conferinţa de la Messina, din 12 iunie 1955, unde apare propunerea înfiinţării unui comitet interguvernamental care să studieze modul de aplicare al Memorandumului. Rezoluţia adoptată în final nu încerca decât să pună de acord părţile implicate, dar fără găsirea unei decizii concrete. Netulburat, Monnet îşi construieşte cursa mai departe: în 15 octombrie 1955, el formează un “Comitet de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei”, finanţat de Fundaţia Ford, comitet care este intermediat prin A.C.U.E. (Comitetul American pentru o Europă Unită) anterior menţionat.

Importantă este poziţia Marii Britanii, care în conferinţa Celor Şase din 30 iunie 1955, de la Bruxelles, rămâne fidelă liniei tradiţionale şi se opune obiectivelor rezoluţiei de la Messina. Propunerea Euratom era aceea ca materialele fisionabile şi rezervele de uraniu să intre în proprietate comună (fond comun). Dar britanicii, fiind singura putere nucleară la acea vreme, se retrag la 7 septembrie din cadrul trativelor. Mai mult, în 7 decembrie al aceluaişi an, ei se retrag definitiv din discuţiile finale ale Celor Şase despre piaţa comună. Pe de altă parte, nu doresc să-şi piardă influenţa pe care o deţin în Europa aşa că, prin O.E.E.C., susţin un comitet de lucru care să analizeze termenii unei cooperări mai ample pe planul energiei atomice. Una din propunerile venite din partea acestui comitet sugera construcţia unei uzine de uraniu îmbogăţit care să acopere necesităţile Europei; această soluţie era una de natură interguvernamentală şi era în deplină contradicţie cu supranaţionalismul gândit de Monnet. Acesta intervine pe lângă Eisenhower pentru a tranşa problema. Prin urmare, la 11 februarie 1956, S.U.A. anunţă livrarea a douăzeci de tone de uraniu îmbogăţit statelor prietene, cu menţiunea că livrarea se va face în termeni mai preferenţiali statelor membre Euratom decât statelor individuale.

Disputele continuă într-o modalitate tensionată. Franţa anului 1956 asistă la revenirea socialiştilor la putere, aderenţi ai ideii supranaţionaliste. Ciudată este schimbarea de poziţii care survine la un moment dat, atât în politica Franţei, cât şi în cea a Germaniei. Primii renunţă la ideea de piaţă comună, din cauza ostilităţii opiniei publice, dar susţine Euratomul. În schimb, Germania favorizează piaţa comună. Monnet rămâne în continuare prevăzător: sugerează ca în noul text al raportului Comitetului Spaak (21 aprilie) să nu apară termenii de “Înaltă Autoritate” şi “supranaţionalism.” O chestiune inedită aparţinea tot francezilor, care, în urma supraproducţiei generată de fermele sale, se gândeşte la o Politică Agricolă Comună. Mai mult, în cadrul negocierilor pentru Piaţa Comună, ei intervin într-un mod care se va dovedi ulterior ca fiind singura linie de acţiune: pentru a boicota dezbaterile, vor veni cu propuneri innaceptabile pentru ceilalţi particpanţi.

Toate acestea vor avea un final foarte neaşteptat în momentul în care generalul Nasser cucereşte canalul Suez în 26 iulie 1956. Franţa şi Anglia fiind nevoite să-l recucerească, propun Israelului invadarea Egiptului, în urma unei înţelegeri secrete. Forţele europene aveau să intervină ulterior, pentru a media conflictul şi a re-pune stăpânire pe canal. Criza este pe punctul să se declanşeze: concomitent cu criza Suezului, tancurile sovietice invadează Budapesta, înecând în sânge o revoluţie anti-comunistă. Şi între timp ce Washington-ul şi Moscova se declară împotriva acţiunii din canalul Suez, Marea Britanie intră în colaps din cauza epuizării rezervelor de lire sterline şi este nevoită să abandoneze canalul Suez. Coroborată cu această criză, apare şi criza petrolului şi Euratom apare ca fiind singura soluţie viabilă; Germania acceptă condiţiile Franţei în privinţa tratatului Euratom, în condiţiile în care N.A.T.O. deja furniza nemţilor echipamente nucleare. În 25 martie 1957 are loc semnarea tratatelor pentru Euratom şi piaţa liberă la Roma. Acest moment marchează şi înfiinţarea Comunităţii Economice Europene.

Monsieur Monnet este în permanenţă cu un pas înaintea tuturor. Cu tratatul de la Roma deja semnat, se gândeşte cum anume ar fi cu putinţă introducerea unei monede unice, pentru a uşura drumul către uniunea politică mult visată. Adversarul clasic, Marea Britanie, deşi în regres vizibil de la terminarea războiului, se zbate pentru a nu fi exclusă de pe scena europeană. Prima tentativă după semnarea tratatului de la Roma este crearea unei zone comerciale libere, prin O.E.E.C., dar care să includă şi nou formata Comunitate Economică Europeană. Dar Franţa intervine rapid în discuţii, năruind planurile englezilor prin câteva propuneri inacceptabile. Londra este obligată să evite colapsul iminent şi creează rapid un plan pentru o “Asociaţie Europeană de Comerţ Liber” sau F.T.A. (Free Trade Agreement), în care sunt incluse Danemarca, Suedia, Norvegia, Austria, Portugalia şi Elveţia (noiembrie 1959)

Din nou, Monnet îşi dă măsura lipsei de scrupule. E conştient că ultima redută a autonomiei naţionale trebuie eliminată sau, cel puţin, influenţa ei diminuată. Se foloseşte de Hallstein pentru a redacta un document privitor la politica E.E.C. în relaţiile externe; printre altele, documentul exlclude orice formă de asociere cu F.T.A., în schimb E.E.C. va trata cu fiecare stat nemembru F.T.A. de la egal la egal. În mod firesc, tratatul este adoptat la 16 martie 1959.

Următorul pas, prin discuţii secrete cu ministrul economic al ambasadei americane la Paris şi cu Eisenhower în persoană, este să apeleze la S.U.A. şi la Canada, invitându-le la discuţii în cadrul O.E.E.C. Mărind cadrul acestui organism, Monnet urmăreşte diluarea inflenţei britanice. În fapt, această lărgire presupunea o reformă, care ar fi trebuit să ducă la neutralizarea totală a organizaţiei.

Imediat după aceasta, Monsieur M. călătoreşte în S.U.A. pentru o întrevedere cu Douglas Dillon, Subsecretar de Stat pentru Afacerile Economice, încredinţându-i acestuia un articol: “A new era in Atlantic relations”. În acelaşi timp, S.U.A. şi Canada sunt admise în O.E.E.C. După reîntoarcerea la Paris, plănuieşte alături de unul din miniştrii economici ai ambsadei americane, o formă de re-organizare a mai sus amintitei organizaţii. În 27 iulie 1959, ministrul Franţei – Pinay – primeşte a versiune revăzută a articolului cu pricina, în care orice referinţă la O.E.E.C. dispare. Această nouă versiune sugerează crearea unei organizaţii al cărei scop să fie acela de “consultări permanente”, incluzând Piaţa Comună, S.U.A. şi Canada şi Marea Britanie.

Rezultatul este convocarea unei întâlniri la Paris, în 19-21 decembrie 1959, unde participă Eisenhower, de Gaulle, Adenauer şi McMillan. Sugestiv este alt lucru: chiar înaintea acestei întâlniri, Monnet îi scrisese lui Eisenhower, sugerându-i înfiinţarea unui comitet pentru stabilirea unei “Organizaţii de Cooperare şi Dezvoltare Economică”. Din punctul de vedere al francezului, era crucială prezenţa în acest comitet a Comisiei Europene.

Astfel, la iniţiativa S.U.A. are loc, în ianuarie 1960, o “Conferinţă Economică Specială”; poate nu atât de surprinzător, dar o mare parte din membrele O.E.E.C. sunt excluse din organizaţie. În timpul tratativelor, Douglas Dillon propune înfiinţarea unei organizaţii succesoare O.E.E.C., care să aibă în vedere şi prezenţa S.U.A. şi a Canadei ca membrii cu drepturi depline. Acelaşi Dillon propune constituirea unui comitet pentru analizarea propunerii, câte unul pentru ţările membre F.T.A., E.E.C. şi S.U.A. Şi ca să vedeţi surpriză! Rezultatul acestui grup de analiză a fost lansarea unui alt comitet, prezidat de secretarul general desemnat de organizaţia care înlocuia O.E.E.C., adică O.E.C.D. O.E.E.C. dispare şi, odată cu ea, baza puterii Marii Britanii în Europa. Răzbunarea vânzătorului de coniac era completă.

Povestea construcţiei Uniunii Europene merge mai departe. Ne-a interesat, pentru moment, influenţa pe care Jean Monnet a avut-o în demersurile iniţiale. Iluzia că el a acţionat solitar trebuie spulberată. Acum, luând în calcul şi perspectiva propusă de cei doi autori englezi, suntem în măsură să punem alte întrebări – poate chiar cele corecte. Unele dintre ele s-ar putea formula astfel: oare să fim de acord în privinţa bunelor intenţii pe care Monnet şi ceilalţi visători din Liga Naţiunilor le-au avut? Oare dezastrul de la Verdun să fi fost un motiv suficient pentru a iniţia o formă de convieţuire paşnică, motivată economic şi susţinută politic? Dar asta nu a împiedicat în nici un fel flagelul început în 1939. Mai mult, poate chiar l-a provocat, în (şi prin) subteranele jocurilor politice. Oare chiar să fi crezut Monnet în ineficienţa statelor-naţiune? Să fi fost el…salvatorul? Şi, cel mai important: unde se opreşte “istoria mică” şi unde începe “istoria mare”? Cine pe cine inflenţează, în final?

Toate acestea trebuie privite cu scepticism. Lucru pe care autorii, Book şi North, îl fac cu prisosinţă. Este adevărat că se poate detecta un soi de subiectivism, o privire părtinitoare faţă de Monsieur Monnet – şi, prin extensie – faţa de proiectul european. Să un uităm că, englezi fiind, au toate motivele să privească cu neîncredere faţă de un plan al cărui scop nedeclerat era anularea moştenirilor. În definitiv, e greu de crezut în bunele intenţii ale unui individ care a acaparat puterea. Sau care este acaparat de putere. Dar la fel de adevărat este că naţionalismul deşănţat practicat în Europa interbelică a condus la crime greu imaginabile. Dar atunci mă întreb dacă ceea ce se practică acum, adică multiculturalismul, corectitudinea politică, diluarea sentimentului de apartenenţă, eliminarea creştinismului ca fundament al Europei, toleranţa de dragul toleranţei (adică obedienţa), sciziunea Vest-Est pe motive puerile (adică decalajul Estului faţă de Vest, dar fără un proces al dictaturii comuniste), ei bine, nu sunt şi acestea tot un soi de crime? Chiar dacă mai voalate, mai nuanţate, mai subtile, dar nu sunt ele tot crime împotriva omului şi a libertăţii sale? Chiar trebuie, încă o dată, să aşteptăm statistica victimelor unei noi ideologii?

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. Historia unui vânzător de coniac – UE SAU MAREA AMĂGIRE
2. Securitatea nesigură – PSEUDOMEMORIILE UNUI GENERAL DE SECURITATE