HOMO RIDENS – A Cultural History of Humour
Autori: Jan Bremmer, Herman Roddenburg (ed)
Rating: 
Editura: Polity Press
Anul apariţiei: 2003
280 pagini
ISBN: 978-0745618807
Un titlu dubios, acest „A Cultural History of Humour”. La prima vedere, tentativa de a împărţi istoric umorul – care, dincolo de orientarea sociologistă, ţine în mare măsură de temperament–, încercarea de a nega versiuni universale – de tipul „umorul e pur şi simplu o altă realitate”, acest essayer pare înşelător. Cum, cu un minim bagaj teoretic, poţi oferi umorului o oarecare linearitate, aşa încât el să devină un fenomen şi să poată fi explicat evolutiv? Jacques Le Goff, unul dintre colaboratorii volumului, se eschivează admirabil: „being a cultural and a social phenomenon, laughter [sic!] must have a history”. Aşa, carevasăzică, ceea ce punem în discuţie este „râsul” şi nicidecum „umorul”, ori astfel cititorul rămâne confortabil în fotoliul unei simple istorii sociale. Cu riscul asumat, voi propune titlul: „A social history of laughter”, infinit mai ferit de exclamaţiile vreunui OPC editorial imaginar.
Eseul lui Jan Bremmer (primul din volum) aduce în discuţie ideea „umorului interzis” al Antichităţii. Dionisiac şi subversiv, umorul – deşi, din nou, mai degrabă „râsul”, dar voi lăsa această idee deoparte din lipsă de spaţiu – avea puterea magică a inversiunii ordinii sociale, a dezordinii perpetue. „Ce-i prea mult strică” şi „După râs vine plâns” justificau tentativa culturii de a limita sau a defini strict asemenea activităţi. Aşa au luat naştere carnavale şi serbări de tot felul în care era umorul era acceptat doar cu promisiunea vremelniciei. Sociologul britanic Raddcliffe-Brown vedea în aceste întreruperi de realitate două dintre instinctele antagonice ale omenirii: „nevoia de a viola tabuuri şi de a lua în derâdere simbolurile autorităţii sacre şi profane” şi, de cealaltă parte, „funcţia de auto-reglare şi auto-menţinere a oricărui sistem social”. Restrained laughter, noţiune care poate trezi amintiri sugestive părinţilor noştri, îşi găsea începutul în stricteţea pitagorismului şi avea să producă ecou în răstimpuri în cultura europeană.
Unul dintre momentele de întrerupere a fost societatea romană mândră de umorul ei, descrisă de Fritz Graf în alt eseu al volumului. Ideea unei finalităţi retorice (aceea de a câştiga o audienţă), avansată de Cicero în „De oratore” e plauzibilă pentru această schimbare de direcţie către „umorul util”. Ideea conform căreia romanii credeau umorul lor mai bun decât cel grecesc – şi atunci, de aceea, mai permisibil – este exagerată. Ştim bine că anticii nu făceau distincţia dintre „antic” şi „modern”, nu aveau sentimentul „progresului” şi cu atât mai puţin cel al „ameliorării culturale”. Cu toate astea, ei au generat ceea ce numim „ameriolarea civilizaţiei”, ori acest fapt se reflectă în tipul de umor roman, caracterizat de la A la Z în opoziţie cu umorul barbar, impudic, murdar. Cu alte cuvinte, umorul roman – sau mai exact faptele în care descopereau ei comicul – este unul pur lingvistic, tot ridicolul se petrece altundeva, nu în capitala Imperiului, în cu totul altă lume eminamente nereală. Discursul lui Cicero, atunci când utilizează cuvinte de spirit, apelează la comicul „urbanitas” (aşadar civilizat), şi caracterizează prin asta oarecum involuntar o stare de spirit a unei clase sociale înalte, senatoriale.
Problema Evului Mediu este tranşată mai simplu decât ne-am fi aşteptat. Disputa clasică, între lipsa de umor („întunecimea”) Evului Mediu şi prezenţa unui comic aparte („medieval folly”), este rezolvată de Aaron Gurevich şi Jacques Le Goff prin relevarea complementarului dintre cele două. Amândoi acceptă dihotomia istorică între cultura oficială, neagră, a Bisericii şi tradiţia populară, nostimă a masei. La fel, nu încape îndoială că multiplicarea carnavalelor şi a bufonilor este o expresie a intersecţiei paşnice dintre cele două culturi. Însă contopirea totală apare în formularea lui Gurevich: „the main idea is that the boundaries between good and evil, heaven and hell, were not so clear, they balanced one another. The problem between learned culture and popular culture seems to be necessarily transformed into the inner property of medieval mind, which was able to combine different approaches to the same religious truth [s.m]”. Et voila!
Urmează teribil de amuzanta Renaştere, apoi ofuscata Contrareformă (şi al ei „pious joy”) şi apoi ceea ce numim accepţiunea modernă a termenului de „umor” – mult asezonată ştiinţific şi deci dezbrăcată de funcţiile mitice din trecut. Tot în epoca modernă, umorul capătă – sau, mai bine zis dezvăluie – o funcţie socială distinctă, stabilirea distanţei dintre categorii sociale şi chiar una cognitivă, aceea de re-privire a realităţii dintr-un spaţiu independent. Ajungem încet-încet la funcţia politică, la acea subversivitate de care vorbeam la început, foarte (prea) cunoscută estului european.
Volumul subliniază prin ceea ce nu face un fapt important. În 1940, Joachim Ritter avea să tempereze avalanşa de teorii despre râs cu ceea ce ar putea părea o idee îngustă tocmai printr-o atitudine de „fiecare are dreptate”. Această idee îndreptăţeşte imposibilitatea unei istorii a umorului (ci doar eventual a „râsului”) şi sună astfel: „the comic incongrous is highly relative and depending on how reality as such is perceived, on the specific life-world within which it occurs”. Rezumând, „istoria umorului” – dacă acceptăm termenul, e compusă din lumi sincronice eterogene ce nu pot fi sistematizate. Ele pot fi, cel mult, pretinse şi apoi comparate.
Scrisă de Octav Popa
Related posts:
