How to do things with words

Autor: John L. Austin
Rating:
Editura: Harvard University Press
Anul apariţiei: 1976 [1962]
192 pagini

Cum să faci lucruri cu vorbele

Cine a crezut că filosofia limbajului este mai anostă şi mai plictisitoare decât un documentar despre fabricile de tablă din Kentucky are cel mai probabil dreptate. Nu numai că oriunde te-ai întoarce şi înspre orice te-ai îndrepta în secolul trecut, filosofia pare filosofie a limbajului (al cărei click-clack este denumit marţial “cotitură lingvistică”), dar un om normal ar putea simţi şi gustul inexplicabil al filosofilor pentru limbaj încifrat şi ermetism teoretic. Cine a trecut de Principia Mathematica a lui Bertrand Russell este un super-erou demn de transformat în personaj de desen animat.

Problema nu este că până atunci nimeni nu se ocupase de limbaj. Platon şi Aristotel au – într-o formă rudimentară – în operele lor o întreagă filosofie a limbajului, filosofia indiană a vremii de asemenea a abordat asemenea tematici, în Evul Mediu s-au scris numeroase tratate de logică despre care s-a spus că au anticipat problematica modernă a limbajului (William din Ockham, Peter Abelard), iar Kant numai departe de limbaj nu poate fi considerat. Aşadar limbajul a fost mereu în centrul atenţiei, atâta doar că nu a fost decât în vremea cotiturii când el a devenit într-adevăr problematic. Teoria actelor de limbaj (speech act theory), despre care vom povesti acum, este un tip de regândire problematică a maximelor anterioare. Unul din principalele ziduri teoretice de dărâmat: concepţia reprezentaţionistă sau descriptivistă asupra limbajului, pe care Austin o numeşte “descriptive fallacy”, conform căreia cuvintele şi propoziţiile reprezintă (stand for) o stare de lucruri (state of affairs).

Pentru Kant şi apoi pentru filosofia analitică a începutului de secol (B. Russell, G. Frege), propoziţiile care nu se încadrau în concepţia descriptivistă, acele propoziţii cărora nu le puteam atribui o valoare de adevăr în funcţie de corespondenţa lor cu realitatea, erau considerate “imperfecţiuni ale limbii” sau “non-sensuri”. Aici intervine John Langshaw Austin şi ceea ce s-a numit filosofia limbajului natural (ordinary language philosophy). “Gramaticienii s-au lăsat, cred, păcăliţi de «mască», iar filosofii au văzut doar intimplător dincolo de ea”. În How to do things with words, una din primele sistematizări ale ideilor contra-reprezentaţioniste (idei ce au existat, se înţelege, şi în secolele trecute), Austin adoptă poziţia limbajului ca acţiune în cadrul unor prelegeri din anul 1955 la Harvard University. Dincolo de şiretlicul de marketing, titlul exprimă foarte corect ceea ce Austin pusese la cale: o explicaţie teoretică a “imperfecţiunilor” desconsiderate de filosofia analitică.

Aşadar, anunţurile incalificabile din punct de vedere al valorii de adevăr nu sunt descrieri ale unui eveniment anterior rostirii lor, ele instituie o nouă realitate în lume. Ele “fac lucruri” (do things), cum ar fi enunţuri de tipul: “Botez acest vas Regina Elisabeta”, “Da” – spus în timpul ceremoniei de căsătorie, “Pun pariu cu tine că mâine plouă” etc. Despre aceste enunţuri cu greu se poate spune că “afirmă ceva” – ca şi cum soţul care spune “Da” ar descrie actul luării în căsătorie – ele chiar “fac ceva” – prin acel “Da”, soţul chiar ia în căsătorie, prietenul chiar pune pariu, omul chiar botează vasul etc. De aici, distincţia iniţială abordată de J. L. Austin între constative – calificabile drept adevărate/false, şi performative – despre care nu se poate vorbi decât în termeni de reuşită/nereuşită. Dacă soţul spune „Da” singur în baie în faţa oglinzii, asta nu înseamnă că enunţul său e fals, ci doar că nu întruneşte condiţiile necesare reuşitei („felicity conditions”). Performativele sunt într-adevăr un tip de non-sens (faptele nu pot face ca afirmaţia să fie sau nu adevărată) însă calificându-le astfel evităm ideea că faptul nu există decât dacă a existat enunţul.

În cadrul aceloraşi prelegeri „Wiliam James” de la aceeaşi universitate Harvard, Austin s-a (cam) răzgândit. Vechea distincţie constativ-performativ a fost înlocuită cu o viziune triptică a actului de limbaj (speech act). A spune ceva este întotdeauna un act locutoriu (compus din actul fonetic, actul fatic – cuvintele, şi actul retic – sensul), care are în compoziţia lui întotdeauna producerea unei referinţe şi a unei predicaţii. Însă actul locutoriu este şi performarea unui act ilocutoriu. Nu pot pur şi simplu să produc o referinţă sau o predicaţie, toate acestea trebuie să fie încadrate într-o propoziţie cu sens în sau prin care informez, afrim, ordonez, avertizez, promit etc. Actul ilocutoriu ţine seamă de o anumită forţă ilocuţionară şi de anumite convenţii. Dar se mai întâmplă ceva, spune Austin, şi anume „Saying something will often, or even normally, produce certain consequential effects upon the feelings, thoughts, or actions of the audience, or of the speaker, or of other persons: and it may be done with the design, intention, or purpose of producing them”. Acesta este actul perlocutoriu care este definit de un obiectiv (intenţia de a produce un efect asupra receptorului) şi de o urmare (producerea efectivă a efectului), acestea două fiind independente. Când spun “Stai, nu face asta!”, ni se va putea reproşa că îl îngrozim pe cel cu care vorbim (urmare perlocutorie) deşi obiectivul nostru perlocutoriu era de a-l convinge de ceva.

Nu vom detalia mai mult teoria lui J. L. Austin, mai ales că vom avea ocazia în unele recenzii ulterioare să revenim asupra acestor concepte. Dar ne vom pune aici întrebarea: ce legătură au toate acestea cu Teoria Argumentării? Legăturile sunt multe şi foarte strânse, dar ne vom referi în continuare la două dintre ele: (1) actele ilocutorii sunt “performative explicite”, aşa încât asupra lor funcţionează câteva din acele felicity conditions, ori aceste condiţii (generate instituţional sau convenţional) sunt de un real interes în TA; unul din motivele acestui interes este demersul de reconstrucţie al limbajului argumentativ (de exemplu decelarea a ce este implicit) dar şi constituirea unei baze fundamentale normative pentru activitatea argumentativă (de exemplu unele sofisme sunt identificabile doar ca acte de limbaj nepotrivite/nereuşite/mascate); (2) Teoria Argumentării are tot interesul să lucreze cu limbajul natural; limbajul logic-formal este minunat, funcţionează de minune şi generează decizii de tipul „valid-nevalid”, „sens-nonsens” însă în practica argumentativă ele sunt rareori de un real folos; argumentarea (spre deosebire de demonstraţie) are loc mereu în limbaj natural.

De aceea, nu numai ruptura anti-descriptivistă este o realizare a volumului How to do things with words (care a fost tradus şi în limba română, însă într-un tiraj atât de mic încât a devenit un fel de legendă şi are metabolismul livresc al unui volum de “şopârle”), dar şi cadrul teoretic normativ pentru analizare şi înţelegerea limbajului din alte domenii. Persuasiunea, spre exemplu, ar putea fi rapid definită drept o urmare perlocutorie dată de recunoaşterea unei forţe perlocutorii şi a convenţiilor, toate acestea generate de un act locutoriu isteţ formulat.

Scris de Octav Popa

No related posts.