Humor şi integrare culturală. Problema romani – Partea I

Acest text a fost redactat pentru concursul de eseuri organizat luna trecută de Uniunea Naţională a Studenţilor din România pe tema (generală şi generoasă) cultura şi civilizaţia romilor. A şi câştigat singurul prim loc. Mulţumesc, mulţumesc. Vă spun acestea pentru a sublinia caracterul mai curând experimental al textului, “essayé” de-a binelea. N-aş vrea să mă dezic de el odată ce şi-a “făcut treaba”, însă reţinem un dram de indulgenţă cu care trebuie citit şi tratat.

În subsolurile ei nerostite, sociologia a făcut mereu un titlu de glorie din postularea imposibilităţii unui dezechilibru social irezolvabil. Această povestioară ne spune că nu există fenomen social în acelaşi timp complet dezagreabil, deviant şi complet insolubil. Îmbrăcată aşa, sociologia seamănă teribil cu psihologia (care şi-a mărturisit rareori supoziţiile ei implicite) dacă nu cumva regăsim acest demers de legitimare în chiar natura cunoaşterii ştiinţifice[i]. În acelaşi timp, posibilitatea unei treceri de la simpla analiză constatativă la acţiune, posibilitatea intervenţiei, rămâne unul din criteriile pe baza cărora evaluăm spontan aceste ştiinţe: psihologia e minunată atunci când devine psihiatrie, sociologia îşi arată valoarea atunci când devine politică socială gata de implementat.

Etnia romă, mai mult decât alte etnii – vom arăta de ce –, se situează în chiar mijlocul acestor neclarităţi. Situaţia ei pare de nerezolvat şi, cu toate acestea, nu ţine de psihologie (e imposibil de gândit că romii ar fi singuri nefericiţii deţinători ai unei structuri patologice) şi nu ţine de sociologie (caz în care va trebui să anunţăm cadrul social iremediabil xenofob). Să urmărim. În 1204 are loc prima referire ostilă cu privire la adsincani (termen folosit în mod eronat de către bizantini pentru a-i denumi pe ţigani), într-un memoriu prin care Biserica îi ameninţa cu excomunicarea pentru prezicerea viitorului – atribut al Satanei – şi îmblânzirea urşilor. În noiembrie 2007, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit cu primarul Romei în faţa Agenţiei France Presse şi a catalogat cazul Mailat drept un "eveniment tragic" care a "pus brusc populaţia nu numai în faţa problemei securităţii, dar şi a degradării foarte grave a unor zone ale Romei"[ii]. E greu de crezut că cele opt secole în care romii au ocupat statutul de grup marginal pot fi explicate reducţionist, prin apel la una din cele două ştiinţe.

De aceea, ne vom îndrepta atenţia către ramura intermediară dintre acestea, psihologia socială, găsind în concepte ca „mentalitate” şi „ideologie” cadrul teoretic perfect. Mentalitatea, conform „Dicţionarului de psihologie socială”[iii], este „un ansamblu de opinii, prejudecăţi şi credinţe care influenţează gândirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor”. Funcţia şi rezultatele mentalităţii reprezintă aşadar componenta socială a individului, unificarea celor două dimensiuni ale acestuia. „A recunoaşte totuşi că individul nu există decît în cadrul reţelei sociale sau că societatea nu există decît ca un furnicar de indivizi diferiţi, este tot ce poate fi mai banal”[iv]. Rolul primar al mentalităţii este acela de a modela şi – într-un sens – restrânge felul în care un individ priveşte şi evaluează realitatea din care face parte. Opinia, credinţa, dar mai ales prejudecata limitează şi rezumă imaginea socială a celuilalt (individ, grup, popor, instituţie etc), pentru a se putea încadra în tipare simple, neştiinţifice sau în orice caz departe de a fi exhaustive.

Ideologia este mai greu de definit. De la Destutt de Tracy în secolul XIX, până la Habermas de curând, puţini sociologi, politologi şi istorici au ratat acest termen. Aici însă, ne vor interesa mai puţin unele exactităţi teoretice. Să „sustragem” dintr-o definiţie relativ cunoscută ceea ce ne va fi de folos: „Ideologiile sunt, în general, credinţe de grup pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare. Ele sunt sisteme de reprezentări puternic structurate, prin care se afirmă o ierarhie a valorilor [s.m]”[v]. Dacă reformulăm această explicaţie „de manual”, găsim că ideologia înseamnă o aşezare mai mult sau mai puţin conştientă şi justificată pe scara „bine – rău”/”aşa da – aşa nu” a faptelor socialmente semnificative.

Observăm firava distincţie dintre cele două concepte, dintre mentalitate şi ideologie. Ceea ce le separă concret este poate relativa instituţionalizare şi caracterul programatic al ideologiei, forma ei mereu activă, mobilizatoare (Andrei Pleşu sublinia acest aspect: „Prin urmare, ideologia nu vrea să înţeleagă lumea. Vrea s-o schimbe [s.a])”[vi].

Ipoteză

După acest scurt excurs terminologic, vom vedea împreună că putem face un salt destul de mare formulând astfel: „Schimbarea de mentalitate va fi necesară integrării culturale a romilor” (şi ne vom ţine de promisiune pentru explicaţii suplimentare). Mai departe: „Schimbarea mentalităţii se va realiza prin refuzul oricărei ideologii din partea celor implicaţi”. Mai departe: „Refuzul oricărei ideologii înseamnă humor”. O entimemă interesantă şi astfel:

„Humorul va fi necesar integrării culturale a romilor”

Formulată aşa, ipoteza pare plauzibilă, dar simplitatea ei – să zicem suspectă – ne îndeamnă la o abordare mai în detaliu. Sunt necesare câteva explicaţii. Nu vom cădea în capcana de a defini humorul, căci astfel am petrece aici mai mult timp cu acest concept decât cu ipoteza în sine. Să spunem totuşi, pentru moment, că humorul înseamnă „beţia relativităţii lucrurilor umane”, „înţelepciune relativistă”, „scepticism” şi, în formele lui pure, „dogmatismul îi rămâne mereu străin”[vii]. Iată, deci, vaccinul anti-ideologic prin definiţie. De fapt, dacă ne întoarcem la lucrarea lui Andrei Pleşu şi citim ultimele fraze din capitolul dedicat ideologiilor, vom găsi o reformulare binevenită: „Pentru a le rezista [ideologiilor n.m], trebuie să rămâi viu, reactiv, neînregimentabil. Şi să-ţi păstrezi umorul. Nimic nu e mai ridicol şi mai neputincios decât o stafie care provoacă râsul”[viii].

Până a trece la analiza de fond a problemei, să observăm că am folosit mai sus o sintagmă foarte „tare” pe care aş vrea s-o explic: refuzul oricărei ideologii. Tehnic vorbind, acest fapt este aproape imposibil, dacă luăm în considerare că în epoca noastră, integrarea unui grup străin (minoritate etnică sau rasială) se poate face prin doar două mari metode: pluralism sau multiculturalism[ix], ambele puternic „ideologizate”. Să o spunem încă de acum: nu acel refuz ne interesează. Refuzul oricărei ideologii va însemna aici nu integrare imaginară a unui grup într-un mod amoral, neideologic şi – de preferat – apolitic, lucruri poate irealizabile. Să reţinem că vorbim despre integrare culturală, aşadar despre un demers întâi spiritual, vorbim despre sensul larg al termenului de aculturaţie (care implică doar contactul între culturi, nu şi diferenţa valorică dintre ele). Astfel, vom putea imagina situaţia în care cultura romani va realiza contactul cu şi se va integra în cultura română, chiar dacă instituţional/politic lucrurile nu sunt finalizate[x]. Un mic exemplu, trupa din Republica Moldova, „Zdob şi Zdub” şi o melodie de la începutul anilor 2000: „Ţiganii şi OZN”. Un mesaj despre etnia romă (vom lăsa deoparte natura acestui mesaj, deşi vom remarca încă de acum mica doză de umor) a pătruns în spaţiul cultural român fără necesitatea unei pre-orientări instituţionale. Vom vedea ce semnificaţie are acest tip de „pătrundere”.

Refuzul oricărei ideologii se referă la o poziţie (nu întâmplător, „sentimentalo-filosofică”, aşa cum o caracterizează Val. Panaitescu[xi]) în faţa oricărui gen de raţionalizare, de fixare, de încastrare spirituală. Refuzul, aşadar, al unei gândiri înţepenite şi în general a amestecării unor arii axiologice ce trebuie tratate distinct: valoarea artistică, valoarea morală, valoare economică. Vom vedea că exemplele aduse în pasajele următoare confirmă legătura importantă însă nu necesară între integrarea culturală şi integrarea politico-socială.

Ce înţelegem prin “situaţia etniei rome”

Ţiganilor li se poate alcătui cu greu un profil cultural, întâi datorită numărului redus de date empirice disponibile, apoi pentru faptul că, în general, nu putem face referire la o “cultură romani”, cât mai degrabă la o “tradiţie romani”. Afirmaţia nu are nimic depreciativ, căci urmăreşte să stabilească doar diferenţa dintre materialitatea oricărui act cultural şi oralitatea covârşitoare a tradiţiei romani. Între cele două nu poate fi efectuată o judecată de valoare, ci mai degrabă folosim acea distincţie major – minor a lui Blaga, care nu însemna deloc valoros – mai puţin valoros.[xii]

Totuşi, nu ar fi complet imprudent dacă am încerca să creionăm câteva premise care au accentuat situaţia de grup marginal. Să punem în lumină faptul că vorbim despre „imagine”, aşadar despre reprezentări creionate în cadrul unor mentalităţi, nicidecum fapte care ar putea fi generalizate fără greşeală. Reţinem, însă, afirmaţia că „gândirea stereotipică îşi are, desigur, rădăcinile în realitate, unele fapte care determină judecăţi sunt reale, nu sunt exagerate. Urmează apoi un proces de stereotipizare, de generalizare uneori neîntemeiată, abandonându-se evaluările individuale în favoarea etichetării”[xiii] ”[s.m].

Este clar că, din punct de vedere istoric, ţiganii au aparţinut mai mereu pattern-ului cultural al sărăciei, marginalizării şi discriminării, exceptând poate perioada „marii şmecherii” (sec. XV), când aceştia par să fi jucat „cel mai mare şiretlic” din întreaga lor istorie[xiv]. Dacă o combinaţie dintre lingvistică, antropologie fizică şi genetică poate stabili originea tradiţiei romani în India, este de datoria istoriei să consemneze traseul ulterior, mereu constrâns de împrejurări nu tocmai prietenoase: Persia, Armenia, Imperiul Otoman, Peninsula Balcanică şi apoi restul Europei. Dar sărăcia nu poate fi un criteriu de referinţă şi cu atât mai puţin poate fi marginalitatea (sau chiar criminalitatea). Pentru a găsi asemenea „poziţii ferme” nu putem apela decât la un criteriu idenititar, nu conjunctural ori „o identitate culturală nu poate fi decât pozitivă, nu putem «identifica» drept cultural decât ceea ce este puţin sau deloc deviant”.[xv] De exemplu, faptul că ţiganii s-au dezvoltat de-a lungul istoriei pe baza unor profesii auxiliare şi prin utilizarea unor bunuri de mică valoare (comercializarea unor „fleacuri”) sau chiar şi mica exploatare a colectivităţii (cerşit), toate acestea nu pot fi criterii identitare. Am definit astfel jumătate din ceea ce am numit mai sus „situaţiei romilor”.

Cealaltă faţetă a situaţia – şi ne îndreptăm astfel spre afirmarea paradoxului dintre dificultatea identitară şi proeminenţa negativului în imagine – este dată de limbă şi religie. Din nou, acestea sunt „problematice” din punct de vedere cultural. Întâi, limba romani are o capacitate redusă de a fi purtătoare unui specific pentru că: 1. este din ce în ce mai puţin răspândită (copiii învaţă limba majorităţii), 2. nu e o limbă scrisă (e colocvială, nu există texte fundamentale, traduceri, intelectuali ai limbii respective etc) 3. nu e utilizată în slujbe religioase[xvi]. Cele trei afirmaţii pot fi transpuse ad litteram când e vorba de religie, împrumutată conjunctural de la fiecare majoritate care a găzduit de-a lungul istoriei etnia romă.

Dacă multă vreme distincţia ţigan – nonţigan era rezolvată sociologic şi semantic prin nomad – sedentar, astăzi trebuie căutate alte rădăcini. Mai sus am arătat că modul de viaţă, de cele mai multe ori valorizat negativ, este uşor de distins (şi putem completa: locuinţa, îmbrăcămintea, modul de a obţine cele necesare vieţii, atitudinea faţă de autoritate etc). Însă, am subliniat că acestea nu sunt atribute culturale, ele ţin mai degrabă de o tradiţie, de o rutină impusă conjunctural, justificată de accesul diferenţiat la resurse şi insuficienta integrare culturală. Ceea ce ar fi constituit cu adevărat o identitate culturală (limbă, religie, cultură scrisă) este vizibil de factură minoră, pentru a ne reîntoarce la terminologia lui Lucian Blaga. Decalajul minor – major este atât de mare, din nou, fără să implice criterii valorice, încât unii autori se întreabă dacă nu cumva distincţia ţigan – nonţigan este totuna cu a spune tradiţional – modern, şi astfel „este o iluzie a crede că vreo comunitate etnică poate căpăta recunoaştere în relaţiile cu celălalte comunităţi […] doar printr-o cultură tradiţională”.[xvii] Îmi e greu să accept acest punct de vedere, mai ales că sensul dat de autor cuvântului modern este restrictiv şi îndoielnic („orientare spre activitate constantă”, „locuinţa într-un cadru confortabil”, „participare şcolară”).

Consecinţele nefaste, prin care situaţia devine problemă pot fi lesne reperate: 1. interculturalismul este greu de conceput între cultura occidentală şi tradiţia romani, între un ansamblu simbolic şi un ansamblu comportamental, 2. transformarea imaginii devianţei în imaginea alternativei este posibilă doar printr-o dublă consistenţă: diacronică – în timp – şi sincronică – în cadrul membrilor comunităţii.

Aici ne va intereseaza a doua parte a problemei, pe care o vom explica şi detalia în continuare, făcând astfel trecerea înspre humor şi funcţiile lui în acest proces (şi, personal, consider că prima este iremediabilă şi de aceea, într-un sens, neproblematică).

[i] LYOTARD, Jean-François, “Condiţia postmodernă”, cap. “Problema: legitimarea”, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2003

[ii] cf. ziarul “Gândul”, 8 noiembrie 2007, “Problema rromilor români din Italia”

[iii] Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 139

[iv] MOSCOVICI, Serge, „Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei”, ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 7

[v] FRIGIOIU, Nicolae, „Introducere în Ştiinţele Politice”, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p. 106

[vi] PLEŞU, Andrei, „Despre bucurie în Est şi în Ves şi alte eseuri”, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 117

[vii] PANAITESCU, Val., „Humorul”, vol. I, ed. Polirom, 2003, p. 82, 106

[viii] PLEŞU, Andrei, op. cit, p. 134

[ix] SARTORI, Giovanni, „Ce facem cu străinii? Pluralism vs Multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică”, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.

[x] vezi şi articolul “O integrare culturală în Europa o poate precede pe cea politică”, nu neapărat pentru argumente şi credibilitate, cât pentru felul în care problema este pusă: asemenea variantă este acceptată şi luată serios în considerare. http://www.adevarul.ro/articole/2002/o-integrare-culturala-in-europa-o-poate-preceda-pe-cea-politica.html

[xi] PANAITESCU, Val., „Humorul”, vol. II, „Concluzii”, ed. Polirom, 2003, p. 958.

[xii] DIACONU, Marian, „Dicţionar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga”, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 74-76, s.v. cultură majoră-cultură minoră, „termenii sunt împrumutaţi din filosofia europeană şi filosofia culturii, unde au sensul de dimensiune (cultură monumentală vs. cultură etnografică) respectiv de vârstă biologică (maturitatea – copilăria unei culturi)” [s.m]

[xiii] NECULAU, Adrian, „Ţiganii: personalitatea modală şi caracteristicile grupului”, în, NECULAU, Adrian, FERRÉOL, Gilles (coord.) „Minoritari, marginali, excluşi”, ed. Polirom, Iaşi, 1936, p.111

[xiv] FRASER, Angus, „Ţiganii”, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 68, – marea şmecherie se referă la perioada în care aceştia „încep să se comporte într-un mod nemaiîntâlnit până atunci”, „nu mai dau dovadă deloc de discreţie şi încearcă în mod vădit să atragă atenţia asupra lor”. Motivul? Ţiganii au înţeles că pentru civilizaţia creştină la acea vreme era o îndatorire de a ajuta şi îngriji un pelerin. Prin scrisori de recomandare şi salvconducte (un fel de paşapoarte eliberate de Papă) ambele false, aceştia au susţinut că drumul lor în Europa este o pedeapsă pentru câţiva ani de refuz al creştinătăţii în Micul Egipt. Astfel, s-au „înarmat cu documente imperiale” (p.78), însă începând cu anul 1500 „şmecheria” a încetat să mai funcţioneze când religia romano-catolică, împreună cu toată tradiţia pelerinajului, au început să decadă sub greutatea Reformei şi a formelor de Protestantism. Scrisorile papale îşi pierd astfel valoarea.

[xv] COZMA, Teodor et. al , „Educaţia copiilor de ţigani”, în NECULAU, Adrian, FERRÉOL, Gilles (coord.) op. cit, p. 113-114

[xvi] ZAMFIR, Cătălin, „Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare”, ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 21-24, una din justificările posibile ar putea fi: „primarily because of the absence of a universal standard in written Romanes”, vezi http://www.geocities.com/~patrin/culture.htm

[xvii] idem, p. 26

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. Două paradigme, o singură problemă – CE FACEM CU STRĂINII? PLURALISM VS. MULTICULTURALISM
2. Încercare de regăsire a sensului – PROBLEMA FERICIRII – FUNDAMENTUL SĂU ETICO-SOCIOLOGIC
3. Teoria culturală a artei – ART AND VALUE
4. Termopile, penultima staţie, coborârea pe partea dreaptă