Ieșirea din Evul Mediu – SFÂRȘITUL MODERNITĂȚII

Autor: Romano Guardini
Rating:

Romano Guardini (1885-1968), preot catolic şi filosof al religiei, născut în Italia, dar care a trăit în Germania, este unul dintre primii gânditori care la începutul anilor ‘40 pune în discuţie actualitatea proiectului social al Luminilor. Anunţând “sfârşitul modernităţii”, Guardini se alătură unor vizionari dinainte sau din perioada sa (Max Weber, Georg Simmel, Ortega Y Gasset) care au simţit că ceva se schimbă în om şi în societate odată cu începutul secolului XX.

Dacă Weber a sesizat apariţia societăţii de masă în locul celei de clasă şi a vorbit despre “dezvrăjirea lumii” (devalorizarea imaginilor religioase asupra lumii, secularizarea vieţii), Simmel a radiografiat viaţa fragmentară a omului urban, iar Gasset a descris omul-masă de la început de secol XX, Guardini schiţează în Sfârşitul modernităţii felul de a fi, de a simţi şi de a crede al omului medieval, al celui modern şi mai ales ce se schimbă în omul şi în societatea din timpul său. Cartea este o excelentă esenţializare a Evului Mediu şi a modernităţii, într-un limbaj clar, simplu, limpede şi o bună introducere în problematica modernitate-postmodernitate. Accentul este pus pe credinţă şi rolul ei în cultura epocilor, fiind fascinant cum Guardini reuşeşte să explice o epocă atât de simplu prin surprinderea atitudinilor omului faţă de Divinitate, natură şi cultură.

Unitatea culturală a Evului Mediu

În Evul Mediu, temelia culturii este religioasă. Omul crede în revelaţia biblică şi fiecare element al existenţei sale poartă pecetea simbolului religios. Credinţa în Dumnezeu oferă certitudinea unei realităţi divine care se află în afara lumii, independent şi suveran faţă de ea, dar şi înlăuntrul ei. Lumea este creată şi menţinută de Dumnezeu, însă El nu aparţine lumii. Viziunea asupra cosmosului este ptolomeică, Pământul fiind în centrul Universului. Pentru omul medieval lumea este finită, în jurul corpurilor cereşti aflându-se “empireul”, locul lui Dumnezeu.

“Dacă empireul constituie «locul lui Dumnezeu» în afară şi sus, atunci contra-locul său este centrul Pământului. Aceasta se întâmpla în sens negativ, când el se asocia cu vechile reprezentări ale lumii subterane, cu sentimentele de pierzanie şi groază: atunci adâncurile pământului sunt locul opoziţiei faţă de Dumnezeu, Iadul. Sau, dimpotrivă, în sens pozitiv, încât Dumnezeu nu este plasat în spaţiul fizico-cosmic, ci înlăuntrul omului, în sfera inimii: atunci El este în «străfundul sufletului»“.

Pentru omul medieval lumea începe şi se termină cu Dumnezeu. Realităţile ultime – sacre prin excelenţă, în care omul se desăvârşeşte prin apropierea de Dumnezeu – sunt de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înălţimile empireului sau înlăuntrul omului. “Între aceşti poli oscilează lumea. Atât ca tot, cât şi în fiecare din elementele sale, ea este imaginea lui Dumnezeu. Rangul diferitelor lucruri existente este determinat de valoarea şi măsura capacităţii lor de a-i reflecta imaginea.”

Cunoaşterea este fundamentată de revelaţia religioasă. În Evul Mediu abia de întâlnim o cercetare ştiinţifică a lumii în sens modern. Adevărul este dat de revelaţia divină, formulat în dogmă de Biserică şi interiorizat de individ prin puterea credinţei. Acest adevăr este apoi integrat într-un mare ansamblu teoretic, sub forma sistemelor teologice.

“În omul medieval acţionează impulsul unei puternice aspiraţii spre adevăr. Dorinţa de a cunoaşte nu ia însă forma modernă a cercetării. Ea nu urmăreşte realitatea naturii sau a istoriei pentru a o stabili empiric şi a o stăpâni teoretic, ci se scufundă meditativ în realitate pentru a scoate din ea o construcţie spirituală a existenţei… Dar atitudinea specifică cercetării propriu-zise lipseşte. [...] Omul medieval vede pretutindeni simboluri. Pentru el, existenţa nu constă din elemente, energii şi legii, ci din forme. Formele se semnifică pe ele însele, dar, dincolo de ele însele, ele semnifică şi ceva cu adevărat mai înalt: Dumnezeu şi lucrurile veşnice. Astfel orice formă devine simbol“.

Creaţia în perioada medievală este unitară, omul manifestându-se doar ca slujitor al lui Dumnezeu. În consecinţă, opera nu stă sub semnul originalităţii ori al geniului, ca în epoca modernă, ci sub cel al “voinţei de adevăr”, de revelare a lui Dumnezeu şi a ordinii divine în actul şi produsul creaţiei: “construcţia ei constituie garanţia că cercetarea este clară, că argumentele pro şi contra sunt bine cântărite şi că a existat o raportare cuvenită la perioada de dinainte. Totodată, ea are însă şi o valoare estetică, precum un sonet sau o fugă. Ea nu este doar un adevăr spus, ci şi unul căruia i s-a dat o formă. Forma ca atare spune ceva despre lume, iar întregul constituie o ordine în care spiritul poate sălăşlui. Ea nu este numai o carte de doctrină, ci şi un spaţiu al existării, adânc şi ordonat astfel încât spiritul îşi găseşte locul în el“.

Aşadar, în creaţie va sălăşlui duhul lui Dumnezeu, de aceea opera trebuie să îndeplinească anumite criterii: de raportare cuvenită la dogmele teologice, de revelare a unui adevăr divin şi mai ales de a avea o “disciplină artistică” în forma ei. Pentru noi, aceste condiţii ar fi o privare de libertate. Însă omul medieval nu are dezvoltat sentimentul individualităţii şi a libertăţii, iar “atâta vreme cât sentimentul existenţei propriu omului medieval rămâne unitar, el nu simte autoritatea ca pe nişte lanţuri, ci ca pe o relaţie cu absolutul şi ca pe un loc între cele pământeşti. Ea îi dă posibilitatea să înalţe un tot de o măreţie a stilului, de o intensitate a formei şi de o diversitate a ordinilor vii în comparaţie cu care existenţa noastră i-ar părea probabil extrem de primitivă“.

Fragmentarea modernizării

Viziunea asupra lumii caracteristică Evului Mediu începe să se destrame la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea, odată cu naşterea ştiinţei moderne. La om începe să apară un impuls al cunoaşterii obiective, “el dorind să vadă cu propriii săi ochi, să verifice cu propria minte şi să ajungă la o judecată fondată critic”. Unitatea culturii şi a ştiinţei, specifică Evului Mediu (ambele fiind integrate în sfera culturii religioase), începe să se destrame, rezultând, treptat, domenii ştiinţifice autonome, care îşi creează propriile norme şi reguli de cercetare, desprinzându-se de orizontul religios. Acţiunea politică şi cea economică este determinată acum de norme proprii şi viziuni laicizate. Spaţiul nu mai este finit şi înconjurat de divinitate. Pământul şi omul îşi pierd locul în centrul Universului, lumea devine nemărginită, iar doctrina biblică este pusă sub semnul îndoielii. În aceste condiţii, în om se schimbă ceva: “omul epocii noi simte necercetatul ca fiind ademenitor. El simte posibilitatea de a se aventura în lumea fără sfârşit şi de a deveni stăpânul ei. În acelaşi timp se constituie conştiinţa personală modernă. Individul devine interesant pentru el însuşi. Observaţia şi analiza psihologică se îndreaptă spre el. Se trezeşte sentimentul elementului uman-extraordinar. Noţiunea de geniu capătă o însemnătate decisivă… se naşte astfel omul ce acţionează, cutează şi creează suveran. Se naşte omul care, purtat de ingenium-ul său, dus de fortuna, este locuit de fama şi gloria“.

Noile reprezentări asupra lumii au avut repercusiuni asupra vieţii politice, economice şi în plan moral. Un alt filosof, Alexandre Koyre, în De la lumea închisă la Universul infinit (1958), susţine că semnificaţia majoră a revoluţiei produse de ştiinţa modernă constă în dezantropomorfizarea cosmosului şi în secularizarea vieţii sociale: “Ştiinţa modernă a instaurat o nouă atitudine faţă de natură şi faţă de om, întrucât ea presupune respingerea de către gândirea ştiinţifică a tuturor consideraţiilor bazate pe noţiunile de valoare, perfecţiune, armonie, sens sau scop şi, în cele din urmă, devalorizarea completă a Fiinţei“.

Aşadar cunoaşterea devine posibilă numai dacă omul se detaşează de orice prejudecăţi – dar şi de orice valori morale şi religioase. Pentru a o putea cerceta “în spirit pozitiv”, subiectul uman trebuie să se desprindă de contingenţe, să devină “subiect pur raţional, decontextualizat, dezistoricizat, neangajat axiologic” – adică mai puţin Om.

De ce “sfârşitul modernităţii”?…

Guardini propune o analiză istorică având ca temă mutaţiile sociale şi culturale recente. El a descoperit trei axe de-a lungul cărora a sesizat anumite schimbări. Aceste trei axe faţă de care societatea se raportază diferit sunt: natura, subiectul creator şi cultura. Dacă în Evul Mediu natura era privită doar ca creaţie a lui Dumnezeu, în modernitate natura devine “mama natură”, locul din care s-a născut omul, o premisă a existenţei. Natura este venerată, în acelaşi timp fiind considerată o “taină”: “natura poartă mai degrabă caracterul tainic al cauzei primordiale şi al scopului final. Ea este o «Natură-Dumnezeu» şi obiect al unei veneraţii religioase… Omul i se abandonează cu o încredere necondiţionată, astfel naturalul devine deopotrivă sacrul şi piosul”. Filosoful italian îl citează pe Goethe pentru a pune în evidenţă importanţa conceptului de natură pentru modernitate: “totul există mereu în ea. Trecutul şi viitorul nu le cunoaşte. Prezentul este veşnicia ei. Ea este bună, înţeleaptă şi tăcută… Ea m-a aşezat înăuntru, tot ea mă va scoate în afară. Tot ce este adevărat şi tot ce este fals a fost spus de ea. Totul este vina ei, totul este meritul ei“.

O altă schimbare fundamentală consemnată de modernitate se referă la modul în care omul se priveşte pe sine, îşi gândeşte rostul în lume şi îşi orientează aspiraţiile. Secularizarea vieţii sociale odată cu sfârşitul Evului Mediu a dus la pierderea fundamentului religios pe temelia căruia omul îşi clădise originea şi sensul vieţii sale. Tot mai mult, individul se raportează la sine ca la o personalitate autonomă, înzestrată cu o voinţă proprie, capabilă a discerne între bine şi rău, liberă să creeze construindu-şi singură normele şi valorile. Chintesenţa personalităţii în modernitate este reprezentată de “geniu”. Axarea pe sine şi ridicarea naturii pe fundamentul ultim al existenţei, în contextul devalorizării credinţei, au dus însă la o ruptură între Eul modern şi Dumnezeu.

Când anunţă “sfârşitul modernităţii”, Guardini se bazează pe observarea unor mutaţii, în secolul XX, asupra acestor trei elemente.

La începutul secolului, natura nu mai este privită ca o revelaţie divină, ca “mama natură” – omul începe să şi-o “înstăpânească” prin tehnică. Începe s-o exploreze, să-i forţeze limitele, s-o transforme, devenind în acelaşi timp străin de miracolul ei. Astăzi, natura este parcelată între două străzi sau blocuri, conservată în parcuri de rezervaţii – deci străină de existenţa noastră urbană. Al doilea element (personalitatea autonomă) devine ceea ce denumeşte Guardini “omul masei – adică o structură umană legată prin tehnică şi planificare”. Acest tip de individ, spre deosebire de personalitatea modernităţii, nu doreşte să fie aparte de ceilalţi şi original în modul lui de viaţă, “mai degrabă el ia obiectele de consum şi formele de viaţă aşa cum îi sunt impuse de planificarea raţională şi de produsele normate de maşini şi, în general, face asta cu sentimentul că este corect”.

Autorul argumentează acest lucru prin folosirea tot mai des a termenului de “persoană”, în locul celui de “personalitate” – omul devine purtător de funcţiuni, se integrează în marile structuri, iar guvernarea se adresează “persoanelor”, nu “personalităţilor”, deoarece personalitatea se referă la ceva bogat, extraordinar, pe când “persoana” se referă la “acel ceva umil, sărac şi sec în om”, care-l face însă unic. Potrivit autorului, omul are de la Dumnezeu un “minim necesar” pentru a înfrunta răul – iar în modernitate acel ceva minimal era reprezentat de credinţa lui şi de “capacitatea lui de a răspunde de sine însuşi şi de a interveni în realitate din voinţa lăuntrică”.

Dar cum se poate apăra omul în faţa totalitarismelor ori a dezumanizării morale, culturale şi spirituale cauzate de masificarea societăţii? Ce se întâmplă cu “persoana” (teoretizată de Guardini) odată cu sfârşitul modernităţii? Autorul prezintă pericolele la care este expus omul în această nouă societate: demonizarea puterii şi folosirea ei pentru a supune individul, presiunea standardizării modelelor, idealurilor şi a atitudinilor, mecanicizarea societăţii, dar mai ales vidul interior, lipsa unui sens al existenţei.

“Omul ne-uman, natura ne-naturală şi presimţita formă a viitoare forme a operei omeneşti sunt legate între ele. Această imagine a operei omeneşti este profund diferită de cea anterioară. Îi lipseşte tocmai ceea ce însemna în vechiul sens: ceea ce era calm-roditor, înfloritor, binefăcător. Astăzi, cultura este incomparabil mai aspră şi mai încordată. Îi lipseşte tocmai umanul…, mult mai degrabă se recomandă noţiuni ca loc de muncă şi tabără de război”.

Curajul şi asceza atât de specifică creatorului modern lipsesc, actul de guvernare este iresponsabil, iar lipsa de orizont spiritual pare a fi destinul nostru. Aşa cum Dostoievski spunea că “omul e întotdeauna mai mult decât ceea ce este”, pentru Guardini “simpla lume nu există. Orice întâmplare înseamnă mai mult decât arida ei împlinire. Fără elementul religios, viaţa devine ca un motor care nu mai are benzină. Inima nu mai are sentimentul că o asemena lume «merită». Existenţa se dezorganizează – şi atunci intervine acel scurtcircuit care de 30 de ani încoace are loc în tot mai mare măsură: se exercită puterea. Dacă oamenii nu se mai simt legaţi dinăuntru, ei sunt organizaţi din afară… Dar oare se poate trăi din constrângere pe termen lung?”.

Există o întrebare nerostită în aceste rânduri ale lui Guardini: dacă religia nu-i mai uneşte pe oameni, atunci care sunt “miturile” care-i fac să se simtă legaţi unii de alţii pe dinăuntru? Pe mine mă uimeşte un lucru: doi tineri se întâlnesc şi vor să-şi împărtăşească ceva despre care amândoi să fi auzit. Atunci unul dintre ei întreabă: “Ai văzut reclama la…”. Iar atunci feţele lor se destind, iar ochii li se luminează: “- Da…”. Un posibil răspuns la întrebările lui Guardini îl pot da McLuhan, Pierre Bourdieu ori Giovanni Sartori (recenzaţi pe site), sau chiar voi. Guardini n-a apucat să trăiască frenezia comunicării din zilele noastre, dar a gândit poate mai departe de ea.

Scrisã de Florentin Cristian

Related posts:

1. Sfârşitul unei lumi – CRIZA LUMII MODERNE