În căutarea inocenței pierdute – POCĂINȚA ÎN TRADIȚIA PATRISTICĂ ORTODOXĂ

Autor: Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei
Editura: Vremea
Rating:

Sunt anumite subiecte faţă de care te simţi neputincios, nu în sensul epuizării lor sau evaluării lor din punct de vedere istoric, ci mai degrabă în sensul înţelegerii lor cât mai profunde. Asta ne duce cu gândul la diferitele tipuri de cunoaştere, căci fiecare subiect sau necesitate de cunoaştere are asociată un anume fel de înţelegere. Poate tocmai acesta este motivul pentru care privim la o pictură sau la o icoană mult timp – sau poate doar o secundă – până trecem de formă şi pătrundem în esenţa ei. Şi cu siguranţă de aceea căpătăm noi niveluri de înţelegere pe măsură ce înaintăm în vârstă sau ne dedicăm studiului asiduu.

Tocmai o stare de neputinţă te poate cuprinde în momentul în care eşti pus faţă în faţă cu un subiect precum pocăinţa. Ce ar putea autorul să zică despre aşa ceva dar, mai mult, ce ai putea înţelege tu, biet mirean, ce presupune acest lucru? Este un subiect care se poate aborda raţional, este ceva ce înţelege fiecare după propria-i intuiţie, este o trăire – o stare – care nu poate fi comunicată? Cel mai probabil ultima variantă, căci este vorba de unul din elementele centrale ale ortodoxiei, care, ca orice tradiţie religioasă revelată, pune accentul pe experienţa personală. Transfigurarea intimă şi întoarcerea către faţa lui Hristos este un moment incomunicabil. Atunci la ce bun o carte? Cel mult, ea este o proptea. Iată de ce o întrebare pusă cum trebuie, o frază simplă dar perecutantă sau chiar un banal cuvânt au darul de a declanşa lupta interioară.

Este adevărat că îndemnurile arhiepiscopului Chrysostomos al Etnei se îndreaptă către viaţa duhovnicească, dar exigenţele acesteia pot fi receptate cu atenţie de către creştinii din exterior. În definitiv, Dumnezeu a lăsat un drum pentru fiecare suflet. Există îndemnuri, dar nu există reţete. Există poveţe, dar nu există definiţia. Pocăinţa, deci, nu trebuie înţeleasă doar ca o îmbunătăţire a modului de viaţă sau aderarea strictă la un set de valori. În greceşte, cuvântul înseamnă “schimbare a minţii”, ceea ce ne duce cu gândul la o transformare lăuntrică, interioară, de natură mistică chiar. Din punctul de vedere al Părinţilor Deşertului, totul porneşte dinlăuntru, şi redeşteptarea spirituală este doar primul pas către o viaţă care trebuie să fructifice sentimentul iniţial. Trăirea ulterioară întru Hristos presupune eliberarea de patimi şi de păcat, debutul acestei trăiri fiind însăşi sentimentul de pocăinţă. Această nouă viaţă îl re-aduce pe om către sinele său, către natura sa spirituală şi comuniunea cu Dumnezeu.

Există trei căi prin care omul poate ajunge la pocăinţa iniţială: prin lucrarea directă a lui Dumnezeu sau a unuia dintre agenţii săi asupra omului, astfel încât să trezească în el anumite trăiri spirituale; în al doilea rând, este vorba de evenimente traumatice din viaţa unui om, care îl pun pe om într-o nouă postură spirituală; în al treilea rând, putem vorbi de meditaţia filozofică – în sens de înţelepciune – care să îl conducă pe om către Dumnezeu. Într-un anume mod, ultimele două conlucrează, căci un eveniment de o anume intensitate ne poate direcţiona către o meditaţie mai adâncă asupra sensului ultim al existenţei. Şi dacă ar fi să cităm dintr-un alt dăruit întru Domnul, Părintele Cleopa, moartea este cel mai bun sfetnic. Într-adevăr, conştiinţa permanentă a morţii îl poate face cu mult mai vigilent pe om, astfel încât sentimentul de căinţă să fie şi mai profund. Este foarte interesant aspectul pe care arhiepiscopul Chrysostomos îl consemnează în privinţa pocăinţei iniţiale: aceasta are importanţa ei, dar este greşit a i se acorda o însemnătate mai mare decât are.

Vieţuirea în pocăinţă este următorul pas către o autentică viaţă spirituală. Clipa de redeşteptare este importantă, dar nu marchează mai mult decât un simplu început. Urcuşul abia atunci începe. Aici există un alt pericol: revenirea la viaţa de dinainte de pocăinţă, la viaţa păcătoasă. Iată de ce momentul iniţial trebuie menţinut proaspăt în conştiinţa noastră. Cum am specificat anterior, îndemnurile arhiepiscopului Chrysostomos sunt mai degrabă specifice monahismului, dar aceasta nu exclude ca mireanul să nu ia cont de acestea şi să le asimileze. Monahul este punctul de reper, mireanul se străduieşte să îl atingă şi chiar să îl depăşească. Se poate sesiza în acest fapt o ierarhie de natură mundană, dar care este conectată prin vârfurile sale monahice la cea mai înaltă tensiune spirituală.

Pocăinţa ideală, cea care îl conduce pe om la unirea cu Dumnezeu, este cea în care sinele şi trufia sunt date la o parte în momentul recunoaşterii păcătului. Cultivarea virtuţilor este cu atât mai necesară, căci pocăinţa solicită smerenie şi ascultare, înspre dobândirea inocenţei primare. Oricât de paradoxal ar suna, păcatul este calea pocăinţei noastre, el este necesar, un instrument fără de care nu putem înainte deloc. Adesea, cu cât el este mai mare, cu atât căinţa ulterioară este mai sinceră şi mai adâncă. Să ne gândim doar la Raskolnikov…

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. În căutarea consensului pierdut – BOIERII MINŢII