În lipsa tensiunii : Comunicare vs. Dialog

“Prima a zis:

M-am uitat la ea şi m-am gândit că fiul lui Sophroniscos ar fi fost invidios pe concizia muzei.”

Cu siguranţă că intenţia celei de-a doua, anterior enunţată, nu căuta să aibă amplitutidine. Adesea se întâmplă să o brodeşti, cum se mai zice, popular şi tradiţional. Ceea ce nu ne împiedică să aruncăm un ochi, constructiv şi explorator, asupra diferenţei anunţate în preambul. Atât cât să denunţăm, relaxaţi şi cu privirea aţintită vag bovin înspre textele subversive care ne îndeamnă să comunicăm mult, prost şi fără rost, delirul logoreei publice.

Din spectrul foarte larg al armelor mediatice moderne, comunicarea ocupă un loc aparte. De fapt, e Arma. Jucăria cea mai de preţ la zilele noastre, conceptul sau paradigma beneficiază de constructe teoretice sofisticate, bălmăjeli savante despre eficienţă, medii de comunicare, NLP (!?) şi despre cum mesajul poate ajunge repede şi nevătămat la receptorul avid de informaţie, dar cu mintea golită de sensuri. Utilitarismul este făţiş, dar doar pentru cel cu mintea lucidă, care se poate ridica cu uşurinţă deasupra hăţişului de vorbe goale. Nevoia este indusă, sunt foarte convins că nu avem chiar atât de multe să ne comunicăm. Un simplu moment de minimă introspecţie te poate forţa să-ţi anulezi abonamentul cu multe minute incluse. În definitiv, dacă trebuie să audă de mai mult de trei ori pe zi unde eşti şi ce faci, aveţi o problemă. Nu de comunicare, ci de dialog.

Partea amuzantă – cu ironia amară inclusă – este că povestea comunicării dezvoltă şi mecanisme mult mai perverse, instrumente care te ajută să îţi dai seama de multele tale nevoi, oricum create şi ornamentate abuziv ca fiind fireşti. “Să ajungem la un numitor comun” este o formulă destestabilă pentru că, de fapt, eşti convins să faci un lucru care, în realitate, nu te reprezintă. Nu are nimic din ping-pongul anterior compromisului. Nu intenţionez să jignesc auditoriul, cu siguranţă există verticalitate asumată. Dar vârtejul cotidian, supa socială şi reclamele de la metrou te asupresc, demenţa porneşte din lucrurile mici şi aparent ingenue. Lumea comunică, ţi se comunică verzi şi uscate, la rândul tău trebuie să comunici ce ţi s-a comunicat. Evident, prostii.

Frivolitatea s-a înlocuit cu băşcălia. De la om la om, cu greu mai poţi închega o vorbă amuzantă, cu doza necesară de stupiditate – da, este necesară, dar acum i se zice small talk, un soi de bălmăjeală să treacă vremea. Tăcerea i-a luat locul, aproape fără să ne dăm seama. The uncomfortable silence planează asupra unei mese invadate de fum şi duhoare de alcool, dar fără proiecţie metafizică. Da, vremea este un subiect interesant, în măsura în care ajungi să faci estimări asupra fiziologiei personale în raport cu felul în care toarnă plumbuit afară. Asta pentru cei care judecă somaticul în raport cu interiorul, şi nu altfel. În rest, fetele de la meteo sunt drăguţe. Ne putem rezuma la zâmbetul lor şi, atunci când ne vedem, să discutăm despre Bach. Sau să-l ascultăm.

Problema e în altă parte. Comunicarea, fiind utilitaristă, reformează insidios spaţiul ideilor. Vorbim ca să atingem un scop în imediat: de cele mai multe ori financiar, sau doar ca să nu ne plictisim. Primul găsesc că mai are un pic de nobleţe în el. Dar să-l obligi pe celălalt la palavre doar pentru că eşti incapabil să înţelegi că plictiseala nu există, asta e degradant. Şi fiind atât de plictisiţi, condamnăm la uitare nemărginitele posibilităţi de a intra în contact cu celălalt – adică de a-l descoperi; frecventarea socialului devine o rutină, pentru că ştafeta e undeva jos. Platitudinea se îngemănează cu blazarea şi contribuie la atmosfera generală anostă, traversată de răceală. Ne întâlnim ca să avem de unde să ne întoarcem, oricum nu ne spunem nimic, dar mă bucur al naibii că ne-am văzut. Anvergura este slabă, maxim medie, şi de ce nimeni nu mai vrea să discute depre cel mai bun sfetnic al omului în viaţă?

Specia dialogului se evaporă în abstract şi se prăfuieşte în definiţiile de manual. Au dispărut vehiculele: oamenii, câmpurile de manifestare şi, cel mai mult, dorinţa de a desluşi Adevărul. Acest demers are şi componenta lui de singurătate, foarte necesară. Dar concluziile se extrag (şî) din tensiune. Dialogul, din cauza prefixului “di”, sugerează participarea efectivă, cu toată potenţa persoanei, în lămurire şi cercetare, în proximitatea provocatoare a unei alte persoane. Cineva cu “simţ pragmatic” mi-ar putea sugera că vremurile Banchetului s-au dus şi nimeni nu are nevoie de cuvinte complicate, filozofie şi de sţiinţa lucrurilor. Din păcate, aceasta este o formă agravantă de ignoranţă. Evident că nu este în interesul oamenilor să-şi pună întrebări, disonanţa cognitivă rezultată ar duce la dereglări ale căror consecinţe sunt greu calculabile. Deci scăldatul în imediat şi în problemele urgente ne salvează, aparent, de durerile de cap. Alegem să comunicăm şi pierdem posibilitătea obţinerii de certitudini. Căci dialogul are ca finalitate îmbogăţirea. Deci în vremuri damnate la relativism, nu te poţi bucura decât de prezenţa certitudinilor, a căror achiziţie presupune un efort. Dar ne este greu şi poate că este mult mai facil să ne refugiem în futilitatea confortabilă a taclalei inutile. Orizonturile largi au fost obturate în favoarea lui “aici şi acum”, umflat cu pompa, dar care, scormonit atent, se desumflă deîndată. Comunicăm, comunicăm şi iar comunicăm… oricum te auto-distrugi, dar măcar priveşte în sus.

Nu visez romantic la agora grecească, dar m-ar încânta să văd pe cineva căutând disperat un prieten aspirant la cercetarea dimpreună.

Scrisă de Ştefan Muşat

No related posts.