În vidul fragmentelor…

Doar lucrurile care nu conţin un mister în sine nu au sens. Demistificarea, dezintegrarea, deconstrucţia este ceea ce dezgoleşte, fragmentează, dezbină, depersonalizează, „descărnează” un preaplin, un trup, o unitate. Unitatea îşi are baza într-un adânc, într-o taină, un sens fiinţial, ce tinde să atragă acele părţi disparate nu pentru a realiza o contopire sau o confundare pasivă, ci pentru a alcătui o coerenţă existenţială, prin tensiune, prin confruntare creatoare. Misterul e ceea ce stârneşte căutarea, pulsiunile vitale, pornirea umană spre explorarea departelui, contradictoriului, „neîmblânzitului”.

Doar ceea ce nu e uman, ceea ce e consumat, realizat până la capăt, se refuză procesului „vitalizării” printr-un sens, iar sensul nu există decât ca pulsiune, ca existenţă în continuă ieşire din sine, sfredelind învelişurile exterioare ce îl ascund. Sfredelirea învelişurilor exterioare corespunde energiei intensive a unei esenţe ce-şi caută manifestarea, transformând şi infuzând cu noi seve spaţiul pe care îl traversează. Sensul ce rămâne cantonat în „învelişurile exterioare” se farâmiţează.

Experienţa rupturii ca alienare implică în ea însăşi o tindere spre unitatea vitală, te „rupi” de ceea ce simţi că e legat prin substanţă, printr-o comunicare ontologică, de tine, ruptura trezeşte inevitabil nostalgia unităţii, se traduce prin suferinţă, prin zbatere, nicidecum prin resemnare pasivă. Este trăirea unui sens, ceea ce înseamnă opusul posesiei (sau pierderii) lui pasive (posesia, pierderea exclud vitalul, „filtrarea” prin trăire)… Raportate la fragmentare, ruptura şi alienarea sunt aspecte depăşite. Cele din urmă presupuneau o confruntare, sondarea unui adânc, a unui spaţiu abisal care aliena, explorarea acelui lucru contradictoriu, purtător şi declanşator al unor tensiuni, a ceea ce producea ruptura dar care, în acelaşi timp, chema necontenit spre unitate.

Fragmentarea este echivalentul unei plutiri pasive, o acumulare de sensuri ce nu trimit decât spre ele însele, nu mai cunosc vitalizarea dată de pulsiunile interogaţiei. E o acumulare până la refuz de afirmaţii, de informaţii (care, tocmai din cauza excesului lor şi a mobilităţii neîntrerupte, se risipesc, vidate de substanţă), ce-ţi dau doar iluzia diversităţii, fără a mai produce cu adevărat un efect tensional în planul conştiinţei. De ce? Pentru că nimic nu rămâne, nimic din acest flux delirant nu mai poate fi reţinut într-atât încât să aibă timpul necesar procesării vii, interioare, conştiente… totul rămâne risipit în fragmente…

Astfel că „nu numai trupul, ci întreaga realitate materială dispare. Frenetica apăsare pe pedala de acceleraţie transformă lumea în flux, lichefiind distanţele, timpul, graniţele – în general, orice rezistenţă”. „Mereu pe fugă, individul «trece în viteză», cu o indiferenţă «respectuoasă», pe lângă ceea ce l-ar putea situa. Tradiţiile şi pasiunile prezentului, ierarhizările valorice, dragostea, căutarea adevărului implică un ataşament ce i-ar opri curgerea. Nimic însă din realitate nu-l mai reţine pe omul «cool». Dezangrenarea din realitate trece drept «libertate»” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley)

Sensurile sunt plate, se pot contopi, se pot schimba între ele, fără a produce vreo tensiune. Schimbarea lor continuă, frenezia circulaţiei lor e ca o mişcarea „pasionată” în gol; orele, zilele, săptămânile, lunile sunt prinse ca în învârtirea delirantă a unui carusel – învârtire ce neutralizează orice voinţă personală, aplatizează pornirile vii care-ar mai putea suscită vreo încercare de înţelegere umană a sensurilor plate, abstractizate. Trăim cu iluzia posedării lor, a posedării unor tehnici care ne fac viaţa mai uşoară, mai prosperă… Aceste tehnici ne posedă, în fond, pe noi – vulnerabile creaturi, decăzute într-o stare de dependenţă fericită, de pasivitate total acceptată.

Ne lăsăm posedaţi în modul cel mai pasiv, deşi credem că suntem cele mai libere fiinţe… Acumulăm în exces, suntem consumatorii satisfăcuţi ce nu mai cunosc experienţa frustrării, a lipsei. Deşi, ontologic, ne situăm, că niciodată, într-un orizont al pierderii, al pustiirii, al „descărnării” (nu mai este un orizont al „rupturii”, doar al pierderii…).

Scrisă de Irina Bazon

Related posts:

1. Glose pe marginea fragmentelor 149 şi 150 din OMUL RECENT, de Horia-Roman Patapievici