Încercare de regăsire a sensului – PROBLEMA FERICIRII – FUNDAMENTUL SĂU ETICO-SOCIOLOGIC

Autor: Petre Andrei
Rating:

Cel mai probabil că există o insuficienţă a sensurilor elevate în lumea în care trăim. Ar fi un act de de mare curaj să încerc să enumăr cauzele care au dus la această stare, dar îndrăznesc să amintesc că această insuficienţă are la bază şi pierderea ideii de superior sau de ordine . Astfel, nu îţi poţi dori să construieşti sau să cauţi, dacă ai uitat că aceste lucruri sunt înscrise în natura umană. Drama unei atare situaţii de insuficienţă se reflectă mai ales în dispersia ce o caracterizează: fără discriminări, aceasta acţionează în aproape orice arie de cunoaştere şi activitate umană. Rezultatul este unul cât se poate înfiorător: se ajunge la fabricarea definiţiilor personale asupra diferitelor chestiuni esenţiale, în baza a diverşi factori de mediu, educaţie şi predispoziţii intelectuale, etc. Cum reuşesc acestea să se armonizeze (sau nu), însăşi acest fapt constituie o dramă.

Una dintre aceste chestiuni esenţiale este fericirea. Dacă urmărim raţionamentul mai sus expus, putem obţine o imagine destul de clară asupra unor realităţi înconjurătoare: nu se mai vorbeşte de o fericire absolută, nu se mai caută sensuri ultime, restaurarea e lăsată la îndemâna sensurilor practice. Ghidurile de autoeducare în zece paşi reclamă soluţii rapide, care tratează superficial efectele nefericirii, dar sunt incapabile de a pune întrebările corecte, tocmai din cauza indiferenţei faţă de cauzele prime. De aceea, pledoaria pentru vechi este necesară în vederea unei posibile schimbări de optică; şi deşi acuzaţia care subzistă unui asemenea demers, schiţată lapidar sub forma “concepţiilor depăşite”, poate fi întemeiată, aceasta nu justifică ignoranţa vizavi de un demers anterior nouă.

Problema fericirii – fundamentul său etico-sociologic, scrisă de Petre Andrei şi apărută în 1921 la editura Viaţa Românească, se înscrie într-un asemenea demers de restaurare a unor sensuri şi întrebări demult uitate. Încă din start, sociologul interbelic consideră că raţiunea şi afectul, ca emanaţii subiective ale psihicului uman, nu pot fi, în mod separat, surse ale fericirii. Dacă intelectul este factorul pasiv şi cel care sugerează scopul clar şi distinct al fericirii, afectul reprezintă partea activă din ecuaţie, cea care dinamizează acest cuplu. În completare, P. Andrei aminteşte că şi voinţa este o sursă a fericirii: în momentul în care omul îşi exercită voinţa în raport cu acţiuni care nu îi plac, această tensiune generează capacitatea de a depăşi durerea. Dar “sufletul în întregimea sa este izvorul fericirii”, astfel încât doar echilibrul celor trei elemente constitutive (intelect, sentiment şi voinţă) poate declanşa o stare de fericire autentică. Logica este firească: raţiunea înlătură acele surse de nefericire “netemeinice” , afectul este cel responsabil de mulţumirea produsă de cunoaştere şi voinţa este cea care coordonează aceste două activităţi. Re-amintesc că acest punct de vedere reprezintă orientarea subiectivistă , care propune sufletul omenesc ca singură sursă a fericrii.

Cu toate acestea, necesitatea echilibrului se impune de la sine: fericirea este condiţionată şi exterior. Acest tip de obiectivism , care presupune că omul reacţionează la activitatea mediului înconjurător, se împarte în două feluri: teologic şi social. Starea de fericire, în primul caz, este atinsă prin intermediul extazului religios, care vine prin contactul omului cu Dumnezeu, care reprezintă “liniştea şi bucuria precum şi tot ceiace formează conţinutul sentimentelor morale-religioase” . Acest extaz, care depăşeşte psihologicul prin faptul că “prinde unitatea în diversitatea lucrurilor” şi care presupune o stare de fericire, este căpătat prin revelaţie . Rolul acesteia este crucial în depăşirea stării individuale şi a dualismului dintre “eu şi non-eu” , cu menţiunea că acest lucru se întrupează diferit în fiecare om, tocmai prin aceasta asigurându-se calitatea obiectivă. De partea celalaltă, expresia socială a obiectivismului consideră că omul datorează în întregime regimului social fericirea sa; faptul că ne naştem într-un loc anume şi primim o anumită educaţie, exterioară de voinţa noastră, dictează nivelul de fericire ulterior.

Neajunsul acestor două tipuri de raportare (la transcedent şi la social) este evident pentru P. Andrei: dacă pornirea mistică este salvatoare, atunci omului îi este permis orice, pentru că “reţeta” dumnezeiească devine panaceu – “orice ar face omul va fi iertat de Dumnezeu şi, prin revelaţie, fericit.” Iată că în această ecuaţie nu este inclusă şi morala, ca posibilitate, căci fericirea poate fi atinsă printr-o singură cale: aceea a revelaţiei mistice, subiectivă totuşi prin însăşi personalitatea fiecărui om în parte. De cealaltă parte, ar fi reducţionism să explicăm fericirea doar prin intermediul factorilor de mediu; adevărat este că depindem de aceştia, dar intervenţia fiecăruia este decisivă prin felul în care asimilăm lucrurile exterioare. Aici P. Andrei are, într-adevăr o intuiţie salvatoare: omul se află la intersecţia dintre exterior şi interior, prin armonizarea celui dintâi cu primul şi invers, într-o relaţie de tensiune care devine motorul fericirii: “o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorâte din societate.”

Şi iată că ajungem la unul din momentele cheie: definirea fericirii. P. Andrei dezvoltă, ulterior, în baza polarităţii pozitiv/negativ , două direcţii de explicare a conceptului de fericire: cea a optimismului şi cea a pesimismului. Studiate cu acribie, aceste două orientări sunt abandonate ca posibile explicaţii ale sentimentului în cauză, deoarece suferă de dogmatism şi sunt întemeiate pe “constatări naive, empirice, fie pe argumente raţionale – apriorice” . Fiind de părere că fericirea nu este un abstract, ci mai degrabă un produs psihologic, sociologul devine reticent în privinţa optimismului – “amestec de empirism psihologic cu un dogmatism naiv metafizico – teologic” – şi a pesimismului, care tratează mult prea abstract conceptul de fericire.

Sinteza acestor două puncte de vedere este constituită de meliorism , care atestă existenţa atât a suferinţei, cât şi a fericirii, ca făcând parte din lume şi că depinde doar de activitatea omului să sporească pe una în dauna ceilelalte – practic, se ajunge la un progresism în virutea căruia se doreste “mai binele”, rezultat în urma sforţării omului. Dar această sforţare fiind subiectivă, aparţinând fiecărui individ luat ca atare, progresul este relativ, fiind altul pentru fiecare în parte, de aici rezultând, pesemne, una din dramele zilelor noastre…Nu putem pune decât pe seama unei igonoranţe ingenue această aplecare a sociologului ieşean către relativism, element activ şi coroziv în raport cu orice certitudine.

Dar de unde decurge, totuşi, fundamentul etico-social al fericirii? Din simplul fapt că omul obişnuit nu-şi poate croi singur fericirea, ci raportându-se constant la exterior, la viaţa socială; argumentul adus aici este acela că omul “singur – şi dorind singurătatea – el îşi va purta paşii trişti, străin poate de durerile mulţimii, dar desigur şi departe de bucuriile ei.” Prin urmare, este respinsă ideea unei fericiri individuale, prin excelenţă subiectivă şi adusă în prim – plan ideea unei interacţiuni între individ şi societate. Nu se poate, susţine P. Andrei, ca omul să-şi definească singur fericirea, prin raportare la el însuşi, ci prin comparaţia pe care o face faţă de ceilalţi membri ai societăţii. De vreme ce nu avem un astfel termen de comparaţie, rămânem fideli propriei neputinţe. Sufletul şi predispoziţiile fiecărui om se concretizează şi se actualizează prin societate, prin “interdependenţa” şi “reciprocitatea” faţă de aceasta. Cele două elemente ale acestui fenomen, individul şi societatea, sunt, de fapt, componentele unei realităţi superioare, umanitatea . O altă caracteristică a fericirii este aceea că aceasta nu se poate obţine decât prin adecvarea scopurilor la mijloace. Este de la sine înţeles că nimeni nu poate deveni fericit în absenţa mijloacelor reale de însuşire a fericirii. Dar care este această fericire, în definitiv? P. Andrei o identifică în trei trepte: individuală, socială şi umană.

Dacă prima treaptă ne oferă plăceri trecătoare , cea de-a doua ne împlineşte mult mai mult, căci realizăm binele social . A treia treaptă reclamă realizarea la scară umană, adică “necesitatea dezvoltării armonioase a tuturor dispoziţiilor sufleteşti” . Dar anvergura impusă de scara umană presupune o implicare faţa de zestrea trecutului pentru pregătirea unui viitor mai bun. Depăşirea naturii obscure a omului se poate realiza deci atunci când acesta va fi capabil să îmbine “raţiunea cu moralitate, virtutea cu frumuseţea.” Aici, P. Andrei sesisează corect faptul că omul trebuie să se supună unui ideal superior, dar acesta este tradus prin “adevărata cultură” , ce “presupune raţiunii cu moralitatea” , aceasta fiind calea sigură către fericire şi “personalitatea” mijlocul necesar de atingere a acesteia. Solidaritatea umană , ca mecanism de coeziune socială, este motorul producerii culturii superioare şi a unei împliniri morale şi etice. În definitiv, sintetizează P. Andrei, fericirea se îmbină cu morala. În mod evident, orice asemănare cu creştinismul – ca “metodă” de punere în lume – oricât de minimă, este absolut întâmplătoare…

Am afirmat încă de la început că asistăm neputincioşi la pierderea sensului unor chestiuni vitale, fericirea numărându-se printre acestea. De ce este, totuşi, demersul lui P. Andrei important în acest context? Poate chiar pentru că nu doreşte explicit afirmarea şi explicitarea unui sens al fericirii, ci re-aduce în discuţie dubla natură a omului şi faptul că fericirea poate fi obţinută tocmai la intersecţia – în sens de tensiune – a celor două coordonate: inferior şi superior. Întrebarea este: poate fi acesta considerat Sensul? Aceasta rămâne, încă, o întrebare deschisă…

Notă: Cartea nu a fost re-editată din 1921, anul de apariţie al acesteia. În schimb, poate fi găsită la Bibioteca Centrală Universitară Bucureşti, sub următoarea cotă: I156411

Scrisă de Ştefan Muşat

No related posts.