Inside Subculture

David Muggleton – Inside Subculture: The Postmodern Meaning of Style|

Studiul lui David Muggleton – Inside Subculture: The Postmodern Meaning of Style (2000) se doreşte a fi o replică la lucrarea lui Dick Hebdige – Subculture: The Meaning of Style (1979) și, în subsidiar, la operele celorlalţi autori din jurul Centre For Contemporary Studies at the University of Birmingham (CCCS). După Muggleton, eşecul abordării acestora din urmă constă în faptul de a trece prea uşor cu vederea opiniile oamenilor angrenaţi în dinamica subculturală, preferând speculaţiile teoretice în detrimentul cercetării empirice. Cea mai mare parte din volumul lui Muggleton constă în această “acordare a cuvântului” celor direct implicaţi, evitând sistematic “a pre-given totalizing theory” [p. 9] La acesta, se adaugă și dorinţa lui Muggleton de a vedea în ce măsură subculturile pot fi încadrate în ceea ce se consideră a fi “postmodernism”.

În viziunea lui Muggleton, postmodernitatea se caracterizează prin aspectul său distructiv, care face ca barierele modernităţii să se prăbușească, producând o cultură superficială și fragmentată [p. 35]. Modernitatea nu este văzută însă ca o structură unitară, compactă, ci mai cu seamă ca o epocă în care se desfășoară un conflict între “două modernităţi” – una, “enlightement modernity” (cu care asociem figura de om serios a unui Weber, “individul raţional” și capitalismul) și cealaltă, “aesthetic modernity” (în care cuprindem conceptele de expresivitate, mișcare, flux și imprevizibilitate – a cărei sursă e de găsit în Parisul din vremea lui Baudelaire și Berlinul lui Simmel – p. 35).

Postmodernitatea ar reprezenta, după Muggleton, o rupere radicală de modernitatea Luminilor, dar o continuare și chiar o intensificare a modernităţii estetice. Trecând la analiza generală stilului în postmodernitate, autorul acceptă în parte analizele unor Jean Baudrillard sau Fredric Jameson (care vorbesc de o rupere a înţelesurilor, dublată de proliferarea spectacolului, de o falsă comunicare prin intermediul aparenţelor, identificând postmodernitatea cu moartea originalităţii și a autenticului), dar susţine că, prin tehnica bricolajului, stilul postmodern presupune totuşi un minim de creativitate (dovedit de tehnica bricolajului vestimentar) și că pretenţia de autenticitate a subculturilor este nefondată, deoarece nu există nici un moment de graţie în istoria subculturilor, în care acestea să fie izolate de influenţele nefaste ale mass-media sau ale spiritului comercial [p. 45].

Componenta esenţială a lucrării lui Muggleton este reprezentată de capitolele 4 – 8, în care acesta, pe baza interviurilor cu diverși membri ai subculturilor, caută să vadă în ce măsură răspunsurile acestora se încadrează într-o grilă de atribute ‘postmoderne’ (‘identitate fragmentată’, ‘eterogenitate stilistică’,'multiplicitate a identităţilor stilistice’ etc.) puse în relaţie de antiteză cu caracteristici ‘moderne’ (‘identitate de grup’, ‘omogenitate stilistică’, ‘identitate subculturală principală’ etc.).

Capitolul 4 vizează problema raportului dintre individ și grupul subcultural din care face parte. Întrebarea care își așteaptă răspunsul este dacă membrii subculturilor se raportează la sine prin identificarea clară grupului din care fac parte sau, dimpotrivă, trec cu uşurinţă dincolo de bariera unui anumit stil pentru a se defini pe sine. Subiecţii nu agreează etichetările – văzute ca o marcă a uniformităţii, preferând să se identifice prin definiţii individualiste : “being yourself, freedom, doing what you wanna do” [p. 58]. În privinţa raportului cu cei de care ei se diferenţiază (cultura mainstream sau alte subculturi), se observă că deși se folosesc de etichetări (pe care, cum am văzut, le refuză atunci când sunt ei cei vizaţi) în care Cei-din-Mainstream să poată fi relativ ușor cuprinși, atunci când vorbesc despre alte subculturi, își dovedesc capacitatea de a le nuanţa și de a le compara – concluzie care invalidează teza “de-diferenţierii” a lui Lash, care le contesta această posibilitate.

‘We might look the same to outsiders, but there are big differences between us‘, sintetizează un punker citat în articolul lui Lull – ‘Thrashing in the pit: an ethnography of San Francisco punk subculture’. Diferenţe care iau naștere nu numai pe baza stilului de vestimentaţie (aspect exterior, ușor de remarcat pentru orice outsider), dar și a muzicii pe care subiecţii o ascultă (mult mai greu de observat fără o cercetare aprofundată). De aici, Muggleton aruncă în joc conceptul mai larg de “liminalitate”.

“We can define liminality, following Martin, as ‘literally being on the threshold, in no-man’s land, between clear social identities’ (1985: 50), and can usefully refer to such non-stereotypical subcultures as ‘liminal subcultures’.” [p. 73] În lumina acestui concept, graniţele dintre subculturi devin greu de trasat, dar dilema este “rezolvată”, subtil, printr-un paradox: “Subcultures can therefore be understood (…) as collective expressions and celebrations of individualism” [p. 79]

În capitolul 5, vedem cum subiecţii se articulează “identitar” – în contrast cu un Celălalt subcultural care li se opune – prin validarea stilului exterior numai sub condiţia ca acesta să provină dinlăuntrul fiecăruia. Cei care nu îndeplinesc această condiţie, care doar se arată ca aparţinând unui anume stil, fără o motivaţie interioară – “free-floating appearance”, sunt clasificaţi ca inautentici. Pentru subculturali, autenticitatea nu implică în mod obligatoriu consecvenţa, fidelitatea pe termen lung – din contră, cei care rămân adepţii unei anumite subculturi pentru o perioadă mare de timp sunt chiar priviţi cu scepticism, ca fiind “învechiţi” [p. 99]*.

În locul dedicării unei lungi perioade de viaţă unui stil anume (ceea ce implică adesea semne exterioare ireversibile, care atestă acestă stare, precum tatuajele), majoritatea subiecţilor preferă un fel de “traseism” subcultural, mereu imprevizibil, ghidat numai de preferinţele periodice pentru un gen sau altul, preferinţe care trebuie să se succeadă nu brusc, ci treptat – iată calea aurită între extrema stilului neconsolidat de simţăminte interioare și extrema stilului asumat definitiv. Eul subcultural, (supra)vieţuind în “fragmentation, partiality and change“, este “mobile, complex and multi-faceted” [p. 93]. Citându-l pe Evans, Muggleton nu ezită să folosescă conceptul vag de “fluid identity”.

“I didn’t know I was a hippy-punk” [p. 109] – sub semnul acestei afirmaţii inedite, Muggleton detaliază în capitolul 6 problema ridicată în capitolul precedent. Reluând motivul aproprierii gradate a unui anume stil, văzute astfel ca o “progresie naturală” – ca o “continuity of self” [p. 117]. Autorul explică lipsa oricărei crize identitare care să fi intervenit în acest proces prin trei termeni : “partiality, external attribution and widespread tastes” [p. 118]. Membrii subculturilor pot trece ușor frontierele dintre acestea, motivându-le prin acest proces treptat, văzut ca fiind “autentic”, însă își manifestă această “autenticitate” prin opoziţie cu un alt grup subcultural – invariabil privit ca… omogen.

Această aparentă intransigenţă faţă de membrii altor grupuri este trecută însă ușor cu vederea atunci când din alte grupuri fac parte prieteni ai subiecţilor. Toate acestea contrazic flagrant perspectiva impusă de Hebdige & co., care atribuia subculturilor o identitate coerent articulată, cu o raportare fără echivoc la cei din jur : “… values tend towards ambiguity, or findings are produced that are themselves somewhat imprecise” [p. 126]. Diferenţele între subculturi sunt mai puţine, iar individualitatea, mobilitatea și diversitatea sunt atributele principale care le caracterizează, în ciuda concluziilor CCCS.

Pentru a clarifica relaţia subculturilor cu media şi circuitul economic, Muggleton preia conceptele îngemănate de “defusion” și “diffusion”. Primul termen desemnează procesul prin care potenţialul periculos al subculturilor este dezamorsat și orientat către piaţa de consum. Protestul se marketizează. Cel de-al doilea termen vizează procesul prin care subculturile se desprind de nucleul originar și ajung la publicul larg prin intermediul televiziunii și tabloidelor. Protestul se banalizează. Ambele procese pleacă de la premisa că subculturile au o coerenţă interioară care le permite, măcar în stadiile prime ale dezvoltării lor, să se ţină departe de orice pervertire mediatică sau comercială.

Pentru subiecţii cercetării, însă, caracteristica “masificării”, a mijloacelor de comunicare, (în original: ‘massness’) este pusă în legătură directă cu uniformitatea pe care ei deja au identificat-o de cele mai multe ori ca fiind specifică celorlalte grupuri subculturale – deci pătrunderea într-o subcultură pe calea mass-media este văzută ca un demers marcat de inautenticitate. În plus, mass-media, fără a fi văzute ca nocive în sine, sunt făcute responsabile pentru faptul că, prin expunere, creează legături prea strânse în cadrul subculturilor – pe care subiecţii, declarându-se indivizi în fond independenţi de o subcultură sau alta, nu pot decât să le refuze. O perspectivă care pare să invalideze teza CCCS, conform căreia subculturile sunt prinse într-un joc postmodern, de celebrare a spectacularului mediatic.

Punând cap la cap concluziile capitolelor precedente, Muggleton concluzionează că subculturile pot fi definite ca fiind postmoderne, întrucât dovedesc o identificare stilistică de tip fragmentat, eterogen și individualist, în încercarea lor de a se elibera de orice constrângeri exterioare – fie ele provenind din mainstream sau din alte grupuri subculturale. Tot de sorginte postmodernă este și refuzul obiectivării lor, în favoarea fluxului și fluidităţii, hibridizării și diversităţii. [p.158]

Remarcabil mai cu seamă în abordarea propusă de Muggleton este faptul că eliberează subculturile din cauzalitatea strâmtă a abordărilor neomarxiste ale CCCS, care vedeau apariţia subculturilor exclusiv ca pe o formă de protest la un context social și economic (abordări care, evident, fac din “conflictul” și “exploatarea” dintre clase resortul principal al nașterii(lor) și dinamicii(lor) subculturale). În particular, el repune în discuţie relaţia strânsă dintre capitalismul de consum și subculturi, pe care Hebdige, prea ocupat cu analiza conflictelor subculturilor cu clasa dominantă, aproape că nu a menţionat-o:

“… by continually breaking free from traditional and restrictive cultural codes, each generation of Romantic cultural innovators continues to provide modern consumerism with its dynamic. It is precisely through the desire to give free reign to creative self-expression and promote the values of play and pleasure that the counterculture is highly complicit with the central capitalist values of entrepreneurial individualism and consumer creativity” [p. 51]

Propunând o evadare din concept în favoarea explorării cât mai în profunzime a realităţii de teren, Muggleton pleacă de la premisa că tot ceea ce înseamnă viaţă subculturală este declarat și conștientizat în mod lucid de către subiecţi. Acest gen de abordare presupune însă că a fi implicat într-o subcultură implică în mod necesar și cunoașterea completă a întregului fenomen (ceea ce e dificil de presupus, ţinând cont că subculturalii se definesc pe sine în mod individualist, nu prin colectivul subcultural din care fac parte). Or, acest lucru ar însemna că tot ceea ce afirmă cei intervievaţi se suprapune perfect cu tot ceea ce fac ei, că resorturile psihologice pe care ei le declară îi ghidează în permanenţă de-a lungul fiecărei zile (și nopţi). Evitând generalizările teoretice, Muggleton își învestește subiecţii cu atributul unei raţionalităţi** pe care ne îndoim că aceștia o au. Ne este greu să-i vedem pe subculturali ca fiind niște prototipuri de “actori raţionali”. Din punctul nostru de vedere, acest hiatus dintre afirmaţie și practică nu poate fi acoperit satisfăcător decât printr-un aparat teoretic, explicativ, cu care autorul – trecând de la starea de implicare inerentă terenului la starea de detașare a teoreticianului – să încerce obţină o perspectivă mai generală, dincolo de “firul ierbii”, asupra domeniului cercetării.

* Subiecţii refuză în general un “long-term commitment” și pentru că îl asociază cu stereotipia și uniformitatea – vicii ale mainstream-ului cărora ei se opun.

** Muggleton, vorbind despre abordarea sa de orientare weberiană în studiul subculturilor, afirmă că acesta trebuie să fie “adequate on the levels of both meaning and causality” [p.10] Ne întrebăm însă care este ponderea de “meaning and causality” în opiniile și comportamentul pe care înșiși subiecţii cercetării le au, de vreme ce însuși cercetătorul s-a văzut obligat să apeleze la concepte cel puţin originale, precum “identităţi fluide”.

Autor: David Muggleton
Rating:
Editura: Berg Publishers
Anul apariţiei: 2002
224 pagini
ISBN : 978-1859733523

Scrisă de Silviu Man

No related posts.