Între ficţiune şi actualitate – FAHRENHEIT 451

Autor: Ray Bradbury
Rating:

Am citit romanul prima oară la 13 ani, când eram un mic devorator de SF. Nu m-a impresionat la fel ca Dune ori Asimov, poate fiindcă eram obişnuit cu un stil science-fiction mai tehnic, cu roboţei sau lumi îndepărtate şi diferite de a noastră.

Abia 10 ani mai târziu, când am citit-o a doua oară, am receptat-o mai aproape de valoarea ei. Nu este un roman SF. E mai degrabă o ficţiune despre un viitor în care omul se înstrăinează de fondul său intelectual şi spiritual, devenind incapabil de a mai trăi o experienţă religioasă sau artistică, renunţând la introspecţie, la simplul act meditativ şi nemaiavând, în consecinţă, nimic a-şi spune atunci când rămâne singur cu el însuşi. Arderea cărţilor în lumea imaginată de Bradbury nu duce numai la suprimarea istoriei, culturii şi a artei, dar şi la un “eşec interior” al omului, deoarece a citi este în esenţă un act interior, prin care individul îşi formează şi exersează intelectul, îşi dezvoltă capacităţile de interogare şi abstractizare, trăieşte un întreg univers de idei şi emoţii, într-o anumită lentoare şi savoare, pentru ca ideile să prindă rădăcină şi să dea rod în conştiinţa sa.

De aceea unele personaje ale romanului sunt convulsive, se grăbesc, pasiunile tinerilor se reduc la curse mortale de maşini, pornografie şi distracţii extreme. Vidul interior o duce pe soţia lui Montag (personajul principal), care toată ziua sporovăieşte pe canapea cu “pereţii vorbitori”, la o tentativă de sinucidere – pe care nu încearcă să şi-o explice, revenind mai înverşunată la trăncăneala cu “familia” ei de pe pereţi. Într-o altă scenă, Montag le citeşte unor femei câteva poezii, iar aceste sunt cuprinse de emoţii atât de puternice, încât izbucnesc în plâns şi o iau la fugă, pentru a uita, parcă, de ele.

Totuşi, aplecarea omului spre meditaţie şi interogaţie nu poate fi anihilată, deoarece omul este condiţionat a trăi nu doar în orizontul imediat şi concret, ci şi în cel al “existenţei întru mister şi pentru revelare“, cum spunea Lucian Blaga. Primul personaj altfel decât ceilalţi este o adolescentă, Clarisse, pe care Montag o zăreşte plimbându-se pe stradă, întâlnirea cu ea deşteptându-i emoţii uitate sau ignorate. Frumoasă, melancolică, ea îi destăinuie cele mai intime gânduri, senzaţii şi sentimente:

“îmi place să privesc lucrurile şi să simt în nări parfumul lor, uneori rămân trează toată noaptea ca să mă plimb şi să văd răsăritul soarelui [...] uneori îmi vine să cred că şoferii nu ştiu ce e iarba sau ce sunt florile, pentru că niciodată nu au timp să le privească [...], am o groază de timp pentru lucruri aiurite. Ai văzut panourile lungi de 60 de metri de la marginea oraşului? Ştiai că odinioară ele aveau numai 6 metri? Apoi maşinile au început să meargă pe şosele cu asemenea viteze, încât panourile au trebuit lungite, ca reclamele să poată fi citite“. În acest timp, Montag, uitându-se în ochii ei, îşi aminti de copilărie, când mama lui “găsise o ultimă lumânare, pe care o aprinsese; în scurtul răstimp de o oră, redescoperise lumea“.

Clarisse, prin tinereţea şi romantismul ei, este pentru Montag revelaţia sensibilităţii firii umane, dovada că existenţa are semnificaţii mai profunde, dincolo de ideologie, utilitate, concret, în interioritatea gândirii. Pentru preocupările ei neobişnuite, deoarece gândeşte prea mult, adolescenta este însă sfătuită să se ducă la psihiatru: “Mi s-a impus să merg. Nu ştiu ce cred despre mine. Cică sunt ţicnită de-a binelea”.

În lumea lui Bradbury cărţile sunt interzise şi arse deoarece se consideră că pot fi periculoase pentru oameni. De ce? Ele conţin toate contradicţiile condiţiei umane, toate temerile, obsesiile şi viciile umanităţii – pe lângă toate ideile ei înălţătoare şi altruiste. De aceea, cărţile pot duce la o gândire aberantă şi la atitutini antisociale, dar mai ales cultivă o atitudine individualistă, oamenii sinţindu-se “superiori” faţă de semenii lor prin cultura asimilată din cărţi.

Ideologia societăţii imaginate de Bradbury nu admite individualismul. Controlul social exercitat de stat se realizează prin propovăduirea “egalităţii între oameni”, chiar şi la nivelul intim al valorilor, aspiraţiilor şi al modului de viaţă. Mediul televizual este sistemul nervos al societăţii, mijlocul prin care statul îşi transmite ideologia şi prin care oamenii comunică între ei. Forma exponenţială de sociabilitate în lumea imaginată de autor este cea “virtuală”: oamenii comunică prin intermediul unor ecrane fixate pe pereţii camerelor. Aceşti “pereţi vorbitori”, cum îi numeşte Bradbury, devin o “familie”, iar oamenii îşi împărtăşesc impresiile, experienţele ca într-un talk-show la care fiecare participă stând pe canapeaua din camera sa.

Proiectul de fericire socială impus de societate este unul centrat pe funcţionalitate, utilitate (acesta pare a fi principiul ultim din lumea descrisă de autor). Pentru ca toată lumea să fie “fericită”, toţi trebuie să fie “egali”. Cum sfera culturii “înalte” produce calitate, distincţie şi individualitate, egalitatea între oameni devine posibilă doar în sfera contingentului şi a frivolului (a divertismentului, confortului şi a consumerismului) – în acest “realism integral” (cum l-a teoretizat Julien Benda în Trădarea cărturarilor) care produce cantitate, asemănare între indivizi şi spirit gregar.

Interesant este că Ray Bradbury descrie o evoluţie pertinentă spre această lume, pornind de la realitatea secolului XX. Elementul esenţial al schimbării este “ritmul” vieţii. Accelerarea este de fapt “progresul” istoriei, pare a spune autorul. Frenezia comunicării acţionează ca o “centrifugă”, eliminând din mintea omenească orice gând în disonanţă cu ideologia societăţii.

“- Gândeşte-te la secolul XIX, cu caii, câinii, căruţele lui domoale. Pe urmă, în secolul XX, ritmul vieţii deveni tot mai accelerat, iar cărţile din ce în ce mai scurte, mai condensate. Clasicii erau înghesuiţi în emisiuni radiofonice de câte 15 minute sau vârâţi într-un dicţionar, sub forma unui rezumat de câteva pagini. Toţi ştiam despre Hamlet, dar nu ştiam despre el decât ceea ce spunea un rezumat de o pagină. Acum puteţi citi toţi clasicii! Nu vă lăsaţi mai prejos decât vecinii voştri! Pricepi? Din grădiniţa de copii la Universitate, iar de la Universitate înapoi la grădiniţă, ăsta a fost nivelul intelectual al oamenilor timp de cinci secole sau chiar mai mult.

Apoi ritmul care se accelera din ce în ce mai mult!.. Cine? Ce? Clic. Pic. Flac. Digesturi numai digesturi şi supradigesturi. Politica? O coloană, două fraze, un titlu. Apoi totul se spulberă în vânt. Mâinile agere ale editorilor, gazetarilor, comentatorilor, învârteau repede-repede pompa centrifugă ca să elimine din mintea omenească orice gând parazitar. Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria şi studiul limbilor erau abandonate, în cele din urmă complet abandonate. Viaţa e scurtă. Înainte de toate de contează slujba, iar după slujbă distracţiile sunt destule. Viaţa a devenit un uriaş carusel. Spectacol, sport, hai să fim cât mai prietenoşi, cât mai multe cărţi cu poze, cât mai multe filme…“.

În aceste condiţii, şi la presiunea grupurilor minoritare, scriitorii şi-au trădat menirea, “punând lacăt pe maşinile lor de scris”. Setea de egalitate a societăţii imaginate de Bradbury aminteşte de teoria “spiralei tăcerii”, a lui E. Noelle-Neumann, potrivit căreia “opinia publică este formată din acele opinii pe care le poţi exprima în public fără a te izola, dar mai ales de o opinia publică ţin acele convingeri şi comportamente pe care trebuie să le exprimi public dacă nu vrei să te izolezi“.

În acest punct, romanul lui Ray Bradbury devine o distopie a democraţiei, deoarece pune în discuţie dorinţa de egalitate a oamenilor.

“Pe măsură ce şcolile scoteau tot mai mulţi alergători, săritori, manageri, economişti în locul criticilor, cercetătorilor, creatorilor de literatură, cuvântul devenea o ocară. Oamenii se tem de lucrurile neobişnuite. Trebuie să fim cu toţii la fel. Nu se naşte fiecare liber cum spune Constituţia, ci toţi devenim egali. Fiecare caută să fie după chipul şi asemănarea celuilalt, astfel niciun munte nu ne mai înspăimântă şi nu mai avem sentimentul propriei noastre micimi“.

Spiritul gregar al omului imaginat în cartea lui Ray Bradbury are un corespondent în realitatea zilelor noastre. Filosoful Dany-Robert Dufour, într-un articol publicat în Le Monde diplomatique, nr. 22, ianuarie 2008, ediţia în limba română, intitulat “Să trăieşti în turmă şi să crezi că eşti liber“, ajunge la concluzia că televiziunea nu produce comportamente individualiste, ci, din contra, produce comportamente gregare:

“Societatea noastră este pe punctul de a inventa un nou tip de agregat social care pune în joc o combinaţie stranie de egoism şi gregaritate pe care aş eticheta-o «ego-gregar»“.

Între egoism şi spiritul de turmă nu există nici o contradicţie deoarece constrângerea la consum este permanent însoţită, la nivel ideologic, de un discurs de libertate, înţeleasă ca permiţând «să faci ce vrei, alegerea îţi aparţine». În realitate, libertatea noastră de a alegere este una falsă, deoarece industriile media şi de consum fac să ne căutăm identitatea şi fericirea în anumite direcţii foarte precise, căutând să fim asemănători celorlalţi pentru a nu ne izola. Televiziunea, precizează D. Dufour, “funcţionează ca familie virtuală de substituţie”, asemenea “pereţilor vorbitori” ai lui Bradbury, un mediu care nivelează, omogenizează valorile şi comportamentele, creează un spirit gregar.

Omul are totuşi nevoie să creadă că gândeşte. În lumea lui Bradbury – ca şi în lumea de astăzi – tehnologiile mediatice reuşesc să ofere iluzia mişcării şi a gândirii. Astfel, orgoliul individual este flatat, fără ca oamenii să fie conştienţi însă că ceea ce li se oferă este o pseudocunoaştere.

“Oamenii de azi nu vor să ştie de ce este făcut un lucru, ci cum. Umple-le mintea cu date inofensive, împănează-le-o cu fapte până ajung să se simtă ghiftuiţi, dar sclipitori din punct de vedere informaţional… atunci au să aibă impresia că gândesc, iluzia mişcării fără să se mişte din loc. Nu trebuie să le dai nimic echivoc, cum ar fi filosofia sau sociologia, cu care să-şi explice lucrurile“.

Într-un adevărat elogiu al literaturii, Ray Bradbury pune în evidenţă capacitatea marilor scriitori de a oferi cunoaştere prin creaţiile lor, de a dezvălui “porii de la suprafaţa vieţii”, pe când kitsch-ul mediatic este un surogat cultural, fals şi inexpresiv, de o strălucire plată, fără profunzimi intelectuale.

“Cărţile adevărate au pori. Sub lentilă vei descoperi o bogăţie infinită de viaţă în continuă mişcare. Povestirea detaliului. Detalii sugestive. Marii scriitori ating adesea viaţa. Cei mediocri se apropie de ea. Cei lipsiţi de talent o violează şi o lasă pradă muştelor.

Cărţile arată porii de la suprafaţa vieţii. Oamenii dornici de confort nu vor decât chipuri ca de ceară, fără păr, fără expresie. Suntem martorii unor vremuri în care florile trăiesc pe seama altor flori, în loc de ploaie şi cernoziom“.

Romanul are un final deopotrivă trist şi dătător de speranţe. În urma unui conflict nuclear, cărţile supravieţuiesc în memoria şi pe buzele unor oameni care aleseseră un exil la marginea lumii, unde fiecare învăţa pe de rost câte cărţi putea. Astfel, cultura își regăsește locul: în gândurile şi pe buzele oamenilor.

Nu consider că am epuizat romanul, vă las pe voi să-i descoperiţi sensurile şi actualitatea. Dacă am teoretizat prea mult şi am neglijat latura poetică a cărţii, să mă iertaţi, am vrut să insist pe actualitatea lui. La câteva luni după ce l-am citit a doua oară, am întrebat o bibliotecară de la secţia “Copii” a Bibliotecii Judeţene din Bacău cât mai citesc copiii. Mi-a spus, de exemplu, că dacă prin anii ‘90 biblioteca avea vreo zece mii de abonaţi sub 14 ani (când eram mic stăteam pe hol la coadă ca să împrumut), atunci, prin 2005, nu aveau nici două sute! Şi mulţi preferau rezumate ale cărţilor, pentru şcoală.

Aşa că, pentru mine Fahrenheit 451 e o carte care se întâmplă.

Scrisã de Florentin Cristian

No related posts.