Introducere la Versetele serafice

Ne place sau nu, întâlnirea religiilor de care vorbea Anca Manolescu e în plină şi fantastică desfăşurare. Primii paşi ai îmbrăţişării civilizaţiilor au avut loc demult, odată cu pundiţii hinduşi care au recunoscut în Iisus al nouălea avatar al lui Vişnu, cu cărturarii musulmani care l-au identificat în persoana lui Du-l-Kifl (cel din Kifl) pe Buddha Sakya-Muni (născut în Kapilavastu), cu rabbinul Maimonide care a găsit în Islam un monoteism la fel de ireproşabil şi pur ca însăşi religia lui Moise. Cine poate situa începutul mişcărilor tectonice ale câmpurilor spirituale care se confruntă azi în Europa?

Şeicul Muhayydin Ibn Arabi spune undeva: “Inima mea este pajiştea gazelei, mănăstirea călugărilor, templul idolilor, Mekka pelerinilor, Tablele Torei şi cartea Coranului. Eu sunt religia dragostei, peste tot pe unde merg caii şi cămilele, dragostea este religia şi credinţa mea.” Peregrinările ce stau să vină de-a lungul Scripturilor lumii caută adăpost la umbra inimii lui Ibn Arabi, a acelei inimi surprinsă într-un hadith qudsi: “Cerul şi Pământul nu Mă pot încape, însă inima dreptcredinciosului Meu Mă cuprinde.”

Ce poate spera cel care se lasă furat de Ramayana, de Zohar, de Evanghelia lui Ioan, de Legile lui Manu? Frumuseţea irespirabilă a acestor texte n-o pot compara, eu, ucenicul ce scrie aceste rânduri, decât cu întâlnirea deplin improbabilă pe care am făcut-o într-unul din crângurile adolescenţei mele cu un Mare Duce, nocturna bufniţă albă ce-a binevoit să-şi desfoaie aripile înecate în pene la câţiva metri de mine. În dimineaţa aceea ceţoasă am văzut tăcerea zburând, ca un verset serafic ce se uită o clipă dincolo de ochii mei…

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.