Învăţături – DESPRE EMINESCU ŞI CE AM ÎNVĂŢAT DESCOPERINDU-L

Autor: Miruna Lepuş
Rating:
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2008
160 pagini
ISBN: 978-973-645-321-2

Probabil că Mirunei Lepuş îi sunt deja bine cunoscute înţeleptele vorbe ale lui Noica:”Ne-am obişnuit să spunem că Eminescu este un geniu. Cu aceasta nu spunem nimic chibzuit şi spunem în schimb două lucruri proaste: că Eminescu este, în fond, dincolo de orice explicaţie; că noi, oamenii de rând, suntem în definitiv dincolo de orice răspundere.” , altfel cu greu îmi imaginez că s-ar fi încumetat la o apologie a ”marelui poet naţional”. Şi chiar dacă nu îi sunt familiare, demersul dânsei nu poate fi precupeţit de intenţia sinceră de a-l demitiza, în mod onest, pe geniul Mihai Eminescu, în sensul recuperării intereselor sale mundane, imediate, de glas al poporului şi apărător al valorilor strămăşeşti, cum el însuşi se recomanda.

Această intenţie poate fi privită din două puncte de vedere. În primul rând, dacă ne-am raporta la istoria apologiei lui Mihai Eminescu, volumul propus cu siguranţă abia dacă atinge ştacheta unei minime exigenţe. Aici nu e vorba de o rea-voinţă, ci de o observaţie care ia în calcul precedentele biografii, mai mult sau mai puţin romanţate, şi care dovedeau o maturitate bine frământată şi un cert simţ critic căpătat în timp. De la eleganţa seniorală şi perseverenţa maniacală a lui Noica la cruditatea scriiturii de faţă este o distanţă explicabilă poate doar prin intensitatea abordării, adică a intuiţiei omului Eminescu.

Dar poate că fiecare moment istoric are amprenta sa unică, şi obsesia lui Noica ţinea, pesemne, şi de o minimă şi indirectă frondă la adresa naţionalismului ceauşist, care glorifica geniul eminescian, punând în umbră creaţiile colaterale. Ori aici intervine al doilea punct de vedere, cu ajutorul căruia putem descrie intenţia domnişoarei Lepuş ca fiind una părtaşă la explorarea critică a operei eminesciene, în special a articolelor din ziarele vremii, după cum chiar dânsa afirmă:

”Am scris această carte cu gândul de s strânge la un loc informaţii pe care le-am căutat mult timp, timp pe care mulţi liceeni şi studenţi nu-l acordă lui Eminescu. […] De aceea, am vrut să scriu un text uşor de citit şi nu foarte lung, pentru a nu descuraja pe cei descumpăniţi în faţa unor volume prea groase.”

Intenţia e clară: un eseu care să aducă o nouă perspectivă asupra jurnalistului Eminescu, direcţionat înspre tânăra generaţie de liceeni, de exemplu – dar nu numai. Percepută astfel, cercetarea nu poate fi decât una binevenită.

În prima parte a lucrării avem de-a face cu punerea în context istoric a timpului în care a trăit şi activat poetul moldovean. Se poate distinge fără greutate atenţia cu care sunt expuse momentele importante ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. În fapt, este dificil să înţelegem cu precizie mobilurile interioare ale lui Eminescu şi reacţiile sale publice, dacă nu avem o imagine generală a tulburii perioade de consolidare a statului românesc naţional. Făcută didactic, deşi un pic dezlânată, poate un pic abruptă, prezentarea ne călăuzeşte în fascinanta lume politică românească, ale cărei metehne dizgraţioase, evident, nu sunt de ieri, de azi, ci au fost prezente dintotdeauna.

Următoarea parte a cărţii, cea esenţială aş adăuga, este cea care aduce în lumină activitatea jurnalistică a lui Eminescu. Descoperim că intevenţia în imediat nu-i era străină poetului – care, în acest context, cu greu mai poate fi numit poet. Dedicat întru totul cauzei “poporului”, se află în permanent conflict cu tabăra liberalilor, pe care îi atacă din postura de redactor la “Timpul”. Nu precupeţeşte nici un efort în apărarea cauzei naţionale şi se declară împotriva tuturor importurilor, fie la nivel lingvistic, fie la nivel de instituţii şi practici politice. Această parte are rolul de a ne familiariza în amănunt cu ceea ce a însemnat plenaritatea operei eminesciene, căci poate una dintre cele mai însemnate calităţi ale poetului a fost capacitatea de cuprindere şi pătrundere a lucrurilor cu care intra în contact. În fapt, geniul romantic de care s-a făcut atâta caz, etichetă dacă nu nedreaptă, dar cel puţin aiuristică, a fost de fapt un luptător neobosit şi vigilent. Şi mai mult decăt tumultul pasiunii sau privirea pierdută în zări albastre, trebuie recunoscute luciditatea şi sentimentul conştiinţei – în sensul de implicare activă în treburile cetăţii. Ori cred că expunerea amănunţită a crezurilor politice şi sociale ale poetului, aşa cum a intenţionat autoarea, completează într-un mod inedit imaginea acestuia.

Expunerea este întregită în partea a treia de reflecţii şi referinţe ale unor contemporani sau urmaşi ai lui Eminescu cu privire la activitatea şi rolul jucat de acesta în cultura română. Alese cu grijă, aceste gânduri sunt argumentul final al tezei conform căreia Eminescu ocupă o poziţie de netăgăduit în cultura naţională. Concluzionând, am putea spune că, deşi fără a avea pretenţii elitiste şi scris la un nivel general acceptabil, volumul în cauză ar putea fi o bună introducere la ”miracolul eminescian”.

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. Lecția de bună purtare – DESPRE EMINESCU ŞI HASDEU
2. Ce nu am învăţat la şcoală despre Renaştere – DIALECTICA SPIRITULUI MODERN