Istoria cu adevărul, obiectivitatea şi pseudo-convenţiile sale – EXISTĂ ISTORIE ADEVĂRATĂ?
Autor: Neagu Djuvara
Rating: 
Lucrarea Există istorie adevărată? (Despre „relativitatea generală a istoriei”. Eseu de epistemologie), sub semnătura lui Neagu Djuvara , personalitate de referinţă a exilului românesc, problematizează teoria imposibilităţii unei abordări definitive şi exhaustive a trecutului omenirii. Totodată, ea se constituie ca o pertinentă critică argumentativă la adresa relativismului aronian care ia în vedere doar capacităţile limitate ale omului şi ale mediului său, fără a analiza obiectul însuşi al cercetării sale. Istoria, această „încercare de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”, nu constituie un cadru omogen şi rigid, care dă naştere unor legi general-valabile, ci, per a contrario, ea evoluează în timp, suferă transformări graduale, cu consecinţe cvasi-accidentale.
Imaginând un „evantai” al cunoştinţelor omeneşti, Neagu Djuvara încadrează istoria în rândul ştiinţelor umane, alături de economie politică, sociologie sau filosofie. Delimitarea între ştiinţele exacte şi cele umane are ca punct de plecare euristica, demers contextual de diferenţiere şi de relaţionare. În continuare, autorul face apel la teza filosofului american, Arthur C. Danto, a cărui Analytical Philosophy of History conceptualizează istoria pornind de la cele trei dimensiuni/înţelesuri ale acesteia: istoria ca trăire, istoria ca gândire şi istoria ca vestigiu. Comprehensiunea unui fapt istoric este imposibilă în condiţiile absenţei unei conştiinţe istorice. În acest sens, Djuvara evidenţiază progresul relativ lent al istoriografiei. Până la apariţia operelor majore ale lui Voltaire şi Gibbon în secolul al XVIII-lea, istoriografia are un număr redus de reprezentanţi; numele unor Herodot (primul observator lucid), Tucidide (admirabil comentator al războiului peloponesiac) şi Tacitus au depăşit coordonatele spaţio-temporale. Constatând că „totul poate deveni fapt istoric”, autorul combate teza deterministă potrivit căreia individualităţile de excepţie ale omenirii se legitimează direct de la momentele istorice cărora le aparţin.
Prin urmare, un Hitler, un Napoleon, un Lenin nu s-au desprins întâmplător din mijlocul unor lumi aflate la momente de răscruce, ci au reprezentat consecinţe fataliste ale timpului lor. Pentru a demonstra incorectitudinea determinismului istoric, Neagu Djuvara îl exemplifică pe Alexandru cel Mare, genialul rege al Macedoniei care a îngenuncheat Imperiul Persan.
Deşi respinsă de majoritatea istoricilor şi a oamenilor de ştiinţă, metoda counterfactual conditions este preluată de autor pentru a imagina o viziune integratoare asupra controversatului episod al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Cheia de boltă o reprezintă acceptarea de către guvernanţii români a tragicului ultimatum stalinist din 26 iunie 1940, ultimatum care a căpătat în imaginarul politic contemporan simbolul unui adevărat cântec al lebedei. Reflecţia lui Neagu Djuvara pleacă de la întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi respins pretenţiile imperialiste ale colosului sovietic. Evenimentele ar fi luat eminamente o altă turnură, iar autorul emite o ipoteză plauzibilă în acest sens.
Analiza noţiunii de „cauză” în istorie este concretizată prin raportarea la Aristotel. Filosoful născut la Stagira identifică patru tipuri de cauză: substanţa formală sau quidditate, substratul sau cauza materială, cauza eficientă şi cauza finală. Întrucât modernitatea nu recunoaşte decât cauza eficientă, explicaţiile istoriciste presupun ideea conform căreia viitorul se desprinde firesc din trecut. Adevărului, un alt concept fundamental în cercetarea istorică, îi sunt atribuite două laturi, două dimensiuni constituite sub forma unor definiţii empirice. Pe de o parte, teoria adevărului-corespondenţă, iar, pe de altă parte, teoria adevărului-coerenţă. Neagu Djuvara atrage atenţia asupra celor patru forme de a minţi: falsul, omisiunea, adăugarea şi interpretarea ocultată sau denaturată.
În ceea ce priveşte imparţialitatea sau obiectivitatea, ipoteza fundamentală este că istoricul nu trebuie şi nici nu poate fi astfel. De fapt, această aşa-zisă imparţialitate nu este decât consecinţa firească a unei serii raţionale de „parţialităţi”, toate operând cu o doză deloc neglijabilă de subiectivitate. Autorul conchide: „Cine ar vrea să fie astăzi obiectiv n-ar înţelege o iotă din această istorie milenară!” Istoricul acţionează în mod programatic în conformitate cu apartenenţa la o entitate echivalentă cu mediul familiar. În accepţiunea britanicului W.H. Walsh, în An Introduction to the Philosophy of History (London, Hutchinson&Co., 1958), există patru factori fundamentali, influenţe semnificative asupra istoricului: credinţele personale, prejudecăţile sau stereotipurile mediului social, preluarea unei teorii ridicate la rangul de adevăr absolut, adoptarea unei convingeri de factură teologică. Fără a polemiza cu filosoful britanic, Neagu Djuvara sistematizează şi reconstruieşte teoria mai sus-amintită. Al doilea factor este catalogat drept definitoriu prin amprenta pe care o impune istoricului.
Ultimul capitol expune grosso modo teza fundamentală a lucrării: „istoria, întâi o artă, apoi o lungă, migăloasă şi savantă cercetare şi abia în cele din urmă o ştiinţă, niciodată o ştiinţă pură” este condamnată la o relativitate generală şi iremediabilă. Deplasând accentul dinspre pseudo-convenţiile istoriei şi istoriografiei către realitatea imposibilităţii cunoaşterii absolute, lucrarea lui Neagu Djuvara reprezintă o sursă necesară întru înţelegerea filosofiei critice a istoriei.
Scrisă de Dragoş Moldoveanu
Related posts:
Se zice ca daca nu vrei sa obtii nici un raspuns, e suficient sa pui intrebarea prost. Epoca noastra detine probabil cea mai mare acumulare de intrebari gresit puse, foarte suculent domeniu de “cercetare”, recunosc. Adevarul e adesea mult mai usor de formulat.
Intrebarea nu este daca exista istorie adevarata, ci cum anume am putea ajunge noi la cunoasterea ei. Daca raspunsul al intrebarea lui Djuvara ar fi negativ, atunci musai ne-am trezi in fata unui nonsens: TOATA istoria este automat falsa. Or, falsul se defineste in raport cu adevarul, in vreme ce adevarul nu are nevoie de fals pentru a capata consistenta.
Marele paradox al relativismului este pretentia lui de a emite dogme definitive si irevocabile, de tipul “totul este relativ”. Ineptia unui astfel de demers nici macar nu mai este amuzanta.
In cazul istoriei, fireste ca nu putem avea acces la o cunoastere exhaustiva, vazuta ca suma finita a detaliilor (ilustrata cu afirmatia “In timpul rascoalei din 1907 au participat tz mii peizani, va rugam sa ne indicati numele si adresa fiecaruia” din bancul cu acelasi nume), dar e chiar trist ca suma analitica a detaliilor este vazuta ca fiind Istoria. Informatiile non-numarabile si care nu reies automat si implicit din acumularea detaliilor sunt adesea cu mult mai importante, iar la ele putem avea acces fara gres.
Problema este insa una de metoda, si adoptand prejudecata protestanta a suprematiei izvoarelor materiale, cercetarea istorica n-a facut decat sa se amputeze cu de la sine putere de la o buna parte din sensul pe care mersul lucrurilor il contine. O proba suplimentara ca materialismul n-a fost inventat de comunisti, nici pe departe…
Sunt de acord cu ideea ca istoria nu poate fi doa o colectie de date preluate din izvoarel materiale. Las completa pe Neagu Djuvara parafrzandu-l pe Iorga via Nae Ionescu: isoricul nu ste acela care are o memorie buna ci acela care prezinta o buna intuitie. Istoricul este omul care trebuie sa recontruiasca trecutul fara a avea de multe ori nu toate datele, ci nici macar un crampei de dovezi. Aici intervine imaginatia si deci fictiunea. De aceea orice opera de istorie, ce prezinta realitatea “asa cum a fost” este mi mult sau mai putin un roman. Nu este cred, o afirmatie satirica ci una ce tine de evidentza.
In ceea ce priveste relativismul aronian si filozofia sa asupra istoriei, cred ca afirmatia lui Djuvara este cam pripita si superficiala. Chiar daca unele critici la adresa lui Aron sunt pertinente, Neagu Gjuvara ramane mai ult istoric decat politolog ori filozof. Teza sa de doctorat, o capodopera a puterii de munca ramane clar in urma complexitatii tezei lui Aron din domeniu: “Introducere in filozofia istoriei” din anii ‘30.
Oricum est o carte accesibila si placuta, chiara daca intruziunile biografiei autorului ii dau un iz romanes.
romanesc, de roman.. voiam sa spun