Istoria loviturilor de stat în România. Eşecul democraţiei româneşti

Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România. Eşecul democraţiei româneşti|

Istoria ca datorie

Etosului naţional românesc îi place să afirme o susţinută înclinaţie spre istorie. Cu alte cuvinte, ceea ce ne spunem noi nouă înşine este cât de mult ne place istoria ca întăritor al discplinei noastre zilnice de a urma tradiţia. Spre deosebire de Occidentul materialist care nu face decât să trăiască momentul, dimensiunea românească a existenţei nu este ea însăşi decât sub specie aeternitatis. Într-o lume de consumerism, tradiţia este haloul pe care destinul istoric îl generează când trece prin substanţa Neamului ! Şi cu toate acestea raportarea noastră faţă de istoriografie este superficială. În locul unei elastice căutări a adevărului, pasiunea noastră pentru istorie nu este de multe ori decât repetiţia unei propagande de manual. În locul informaţie veridice ne tresaltă zvonul, în locul elaborării unei teorii impulsurile părtinirii de moment, în locul letopiseţului foaia volantă.

Poate că perioada pe care o trăim, chiar dacă nu este neapărat cel mai bun timp istoric, poate fi cel mai fertil moment pentru istoriografie. Nechinuiţi de vreo ameninţare geoolitică imediată, cu experienţa rulării mai multor regimuri şi ideologii în secolul XX, putem să stăm în sfârşit cu tâmpla în palmă pentru a judeca echilibrat.

Alex Mihai Stonescu mi se pare elocvent pentru ceea ce înseamnă istoriografia românească postdecembristă : cu nemulţumirile ei demitizatoare, cu căutările în dosare, părtiniri, tensiuni doctrinare, fixuri şi conştiinţă moralizatoare. Dacă în primele generaţii ale statului român modern istoriografia era îmbibată de spiritul naţionalist, în evul comunist de producerea unui discurs legitimator pentru partid, epoca ulterioară (adică a noastră) poate fi văzută ca o supă în care contradicţiile se luptă pentru a produce sinteza.

Doi oameni mi-au format modul în care văd istoria românilor în ultimi 5-6 ani. Unul este Daniel Barbu, celălalt Alex Mihai Stoenescu. O comparaţie între ei relevă un tablou pasionant de complementarităţi şi contradicţii. Precum traseul sinusiodal al unor diagrame suprapuse, scriiturile celor doi au ceva dintr-o pictogramă Ying şi Yang.

Pentru amândoi tema principală de gândire este modernizarea românească în calitatea e inflexiune a modernităţii în ansamblul său. De ce suntem aici, ce am devenit din ceea ce eram, de ce România şi românismul sepoziţionează într-un fel sau altul faţă de Europa şi Orient ?

Barbu, germanizant se plasează în tradiţia lui Kant, Max Weber, Jürgen Habermas care subliniază importanţa normelor. Concluzia sa este un sumbră. Contrar celor zise de Aristotel românul nu este un animal politic. Pentru el politica nu este numele modului de a fi împreună.2 În Bizanţ contra Bizanţ, concluzia sa, deşi nu ar părea este extrem de pesimistă, mai ales dacă ne gândim că este reluată şi în alte opere, precum Republica absentă sau Politica pentru barbari. Şi anume românii snt esenţialmente anomici : ei nu respectă nicio regulă. Par condamnaţi să trăiască precum popoarele nomade, chiar dacă trebuie să facă faţă modernităţii. O anumită critică a istoriei noastre învinuia Bizanţul de a ne face incompatibili şi refractari Occidentului. Modul în care zugrăveşte Daniel Barbu românismul pare să spună că nu Bizanţul ne-a stricat, ci că nici măcar el, o societate katanomică (bazată pe legi) nu ne-a putut guverna.

Filonul principal al criticii sale este însă spiritul caragialian al românului: băşcălia, lipsa de seriozitate, corupţia şi lenea devin limbajul prin care ne definim lumea ca popor. Logica iertării nu este decât un instrument de reciclare morală- nimeni nu este cu adevărat vinovat în mod irecuperabil. Dacă ne uită la timpurile fanariote ca reper vedem cum Domnul/Voievodul este un arbitru care îi sancţionează pe curteni şi apoi îi reintegrează circuitului. Personajele care populează istoria noastră par să fie oameni ca Cesar Librecht, Malaxa, Marmorosch-Blank, Nicu Ceauşescu, Radu Mazăre sau Vanghelie.

Dacă Daniel Barbu compară exaltă etica austeră protestantă şi o alătură realitătilor româneşti, Alex Mihai Stonescu se defineşte undeva între Arnold Toynbee şi John le Carré. Tabloul său este deopotrivă mai pesimist şi mai optimist decât cel al Republicii absente. Premiza sa este un sumbră : românii or fi un popor latin, dar au avut o istorie demnă de ţările latino-americane. În mai puţin de 150 de statalitate România a schimbat cel puţin trei regimuri : cezarismul republican al lui Cuza, Monarhia, dictatura militară antonesciană ca intermezzo, regimul comunist şi democraţia parlamentară. Personajele definitorii pentru istoria sa sunt Alexandru Ioan Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Cristian Racovski sau generalul Victor Stănculescu. Răul istoriei noastre ne este imputabil într-adevăr şi nouă înşine dar el se datorează în primul rând Marilor Puteri care şi-au disputat dominionul asupra noastră precum şi a modernizării forţate.

[Afirmaţie exagerată dacă este să comparăm istoria modernă a României cu cea a Franţei, Germaniei sau Italiei- ţări care autrecut prin convulsii cel puţin egale cu ale noastre].

Acolo unde Barbu vede înapoierea noastră legată de insufienta preluare a valorilor unui Occident pe care îl idealizează, la Stoenescu răul provine dintr-o trădare a specificului nostru- specific care nu este însă definit şi descris de istoric.

De aici încolo complementaritatea divergenţelor dintre ei devine interesantă.

Ambii autori par să să subscrie ideii că adevărata putere se află în spatele tronului. Unghiurile de vedere sunt însă diferite.

Pentru Barbu puterea este în spatele tronului ca un fect al corupţiei noastre şi mimării corectitudinii. Puterea se află în spatele tronului pentru că tronul este gol iar republica este absentă. Oamenii nu îşi ocupă locurile lor precise, aşa cum ar dori Weber. Populaţia nu se compune din cetăţeni, instituţiile nu guvernează, legea este abitrară, separaţia dintre puteri nu este clară.4 În locul unei res-publica România modernă pare să fie locul în care puterea este asumată patrimonial de o clică motivată de propriul interes.

Stonescu în schimb are o viziune mult mai apropiată de Carl Schmidt şi de lumea ducatelor italiene descrisă de Machiavelli. Politica este o ştiinţă a necesităţii în care nu atât rutina (cel puţin nu în spaţiul românesc) ci calculele strategice domnesc. Într-o mult mai mare măsură Istoria loviturilor de stat se situează între Pareto şi Gustave le Bon. Universul său politic este dominat pe de-o parte de grupuri de interese, conspiraţii, frăţii, ordine mistice, masonice iar pe de alta de mase de manevră. Poporul român nu este indiferent şi egoist ci prostit doar, transformat într-o masă de manevră de către răuvoitori.

Istoria făuriri şi dezvoltării statului român este traseul unor secte mici de patrioţi fanatizaţi care au înţeles să aplice interesele derivate din caracterul naţional în mod pragmatic. Tudor Vladimirescu, paşoptiştii, familia Brătianu sau Mişcarea Legionară se înscriu în serial.

Dacă primul volum conturează intenţia lucrări cel de-al doilea este o sală a oglinzilor. Prima parte este istoria faptică de la guvernările Lascăr Catargiu (1871-1876) şi Marea guvernarea liberală (1876-1888) până la Restauraţia lui Carol II, cea de-a doua parte descrie traseul a ceea ce este identificat drept neliniştea Dreptei româneşti timp de cinci decenii. Fervent doctrinar al unei Drepte conservatoare (mereu scrise cu majuscule) Stoenescu găseşte răul societăţii româneşti în existenţa unui stat bugetivor, cleptocrat, impus din afară pentru care societatea nu era pregătită. Într-o asemenea situaţia dreapta românească, conservatoare nu putea rezolva problema agrară decât trădându-şi principiile, virând spre Stânga. Cum problema ţărănească nu a fost rezolvată um trebuie, situaţia lumii rurale, covârşitor majoritară ca pondere din populaţia a devenit un câmp de manevră pentru agitaţiile socialiste venite din Rusia, fie că vorbim de 1888, 1907, atentatul lui Max Goldstein (1921), Tatar Bunar (1924) sau chiar domnia lui Carol al II-lea.

Dreapta românească conservatoare, clasică trebuie scoasă de la indexul în care a fost ţintuită alături de alte curente radicale, precum fascismul şi nazismul. Mihai Eminescu, P.P.Carp, A.C. Popovici sau Octavian Goga percep naţiunea mai mult cultural-economic decât etnic. Anti-semitismul lor, arată Stoenescu provenea nu dintr-o obsesie omogenizant-etnică ci dintr-o chimie socială: poporul român nu putea primi străini decât în măsura în care aceştia erau asimilabili şi nu contraveneau intereselor identităţii naţionale. Înclinaţia spre un asemenea proiect politic îl face să-şi dorească un despotism luminat care să salveze societatea românească. Fără a o spune clar şi răspicat Ion Antonescu, generalul Franco sau chiar Benito Mussolini apar într-o lumină relativ favorabilă, ca personaje pe alocuri dezirabile.

Opus de mare volum şi densitate, Istoria loviturilor de stat în România îmbină o cunoaştere temeinică a arhivelor cu stilul romanelor poliţiste. Complexă dar inegală (uneori autorul este foarte minuţios şi multi-faţetat alteori superficial şi abrupt) cartea este la mijlocul dintre informaţia istorică, dar fără un prea mare suport al literaturii sociologice/politologice şi afirmaţiile speculative. Lăsând la parte neajunsurile cărţii şi lipsa balanţei în cazul unor argumente, lăsând la o parte daca cititorul crede în veridicitatea tuturor celor spuse, filmul modernităţii poate fi înţeles într-o cheie optimistă. Dacă prezentul este de atâtea ori laş, mediocru şi vulgar, nu trebuie să uităm că suntem, ca popor, rezultatul unor lupte homerice. Istoria ne-a provocat cu înverşunare şi noi i-am răspuns cu pasiune. Şi de aici ar trebui să vină un sentiment de mândrie.

Autor: Alex Mihai Stoenescu
Rating:
Editura: RAO
Anul apariţiei: 2002
450 pagini – volumul al II-lea

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Istoria pe divan – ÎNCOTRO DUCE ISTORIA ROMÂNIEI
2. România de dincolo de statistici – A TREIA FORŢĂ: ROMÂNIA PROFUNDĂ
3. România lui Ion Varlam – PSEUDO-ROMÂNIA: CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII
4. Cui îi e frică de România? – A TREIA FORŢĂ: ROMÂNIA PROFUNDĂ
5. Cum dăm jos statul? – TEHNICA LOVITURII DE STAT