Istoria pe divan – ÎNCOTRO DUCE ISTORIA ROMÂNIEI
Autor: Traian Ungureanu
Rating: 
Pe bună dreptate, istoria ne sperie. Cea adaptată didactic şi prezentată fără loc pentru mistere este inteligibilă şi prietenoasă. Adevărata istorie, sau mai exact, ideea că adevărata istorie ne scapă, că locurile ei tainice şi relevante fug cumva de noi, este greu de consimţit. Traian Ungureanu propune prin studiul Încotro duce istoria României o denegare curajoasă a liricului şi miticului cu care învăluim trecutul, un flanc de contraatac împotriva resemnării istorice.
Efectul acestei resemnări este o concluzie nesănătoasă conform căreia România ar fi „de neînţeles”. Atunci când boicotăm orice explicaţii, impresia lăsată este cea a unei stagnări, a unei realităţi imuabile şi incurabile, scepticismul în faţa istoriei conducând spre un tip de unicitate negativă a României. Dar nu una absolută: „suntem damnaţi, dar speciali”, observă autorul. Bunăoară, momentul 1989 pare o aşa rezolvare tipic românească, unică şi defectuasă a ieşirii din comunism: am fabricat româneşte o revoluţie.
Dacă însă privim înspre trecut, orice restaurare, după un lung hiatus diametral opus, are loc prin adaptarea sistemului iniţial la mecanismele formate în perioada de pauză. Astfel, precum în secolul al XVII-lea, monarhia absolutistă engleză este înfrântă de Parlament, şi revine, după aproape 60 de ani sub forma monarhiei parlamentare, postcomunismul nu poate fi decât „trecut trăit cu alte mijloace”. Asimilând instinctul antisocial şi deruta prezentului, spaima de asociere, neîncrederea în angajamente şi lipsa de creaţie politico-administrativă, postcomunismul nu poate fi altceva din cauza carenţelor adânci ale substratului. Astfel, „revoluţiile est-europene înseamnă recunoaşterea de către elitele comuniste a sfârşitului de drum” dar, întâlnind un avangardism firav şi în lipsa unei concurenţe pe măsură, „decid să înceapă o nouă existenţă, în calitate de câştigători”.
Istoria României suferă de „grandoare” şi „victimologie”. Ipoteza unui Occident nerecunoscător care şi-a „răsfoit cuminte cultura la adăpostul paravanului apărat eroic de români” este falsă iar contraargumentele servite pot releva dimensiuni ale prezentului. Palmaresul de contraatac şi rezistenţă („prin cultură”) ţin de domeniul miticului deoarece românii au fost reţinuţi de la evoluţia spre spiritul comunitar, spre aventura legală şi juridică. Limita de demarcaţie est-vest nu a putut fi surclasată nici de constituirea statului naţional în 1918, nici de fecunda perioadă interbelică şi cu atât mai puţin de colonizarea industrială factice a comunismului.
Rezultatul? Sărăcia istorică şi regresia. Prima este „complexă şi necuantificabilă”, spre deosebire de sărăcia „coşului zilnic, mereu însoţită de incantaţii numerice ale corului de economişti”. Ea produce autopromovare obsesivă într-o realitate mică şi controlabilă şi, în genere, orice pentru a menţine intactă „membrana onirică şi deprinderile care feresc de contactul cu realitatea istorică”. Regresia este „o mişcare nervoasă care aduce înapoi la ordine”, la zona de siguranţă, o deplasare retractilă şi retrogradă care, spre exemplu, a susţinut cele două epoci Iliescu, invocând „nevoia de linişte”. Desigur, nevoia de linişte este neobservarea unei contorizări istorice pentru că ea intră în contradicţie directă cu tot ceea ce înseamnă tensiune polemică şi politică de esenţă democratică.
Intrarea în Uniunea Europeană a fost privită cu superstiţioasă speranţă însă, în scurt timp de la aderare, am revenit la conduita sceptică observând tacit că importul tehnico-economic nu poate duce la dislocări culturale şi sociale la nivelul mentalităţilor. Uniunea Europeană poate fi de un real („chiar dacă limitat”) ajutor pentru societate, mai ales în domeniul legislativ, chiar dacă în ultimii 20 de ani, caracterul ei extern a evoluat de la laudatio la interrogatio. Caracterul himeric al conceptelor europene este însă subiect de dezbatere în altă parte. Spre exemplu, în lipsa unei unităţi sociale cu reale efecte politice, chiar şi „diversitatea” românească nu este decât „misterul aberant al unei societăţi care trăieşte alături de foştii ei locuitori” iar UE nu este „sensibilă şi nici competentă în asemenea chestiuni de viaţă populară”. Efectul secundar al împărţirii europene în platoul elitelor şi masa competentă convine de minune regresiei româneşti, context în care „stânga generică se simte acasă, fără să facă eforturi doctrinare, ci, pur şi simplu, să fie de faţă”. Atâta timp cât societatea românească nu va „atinge acea stare dezinvoltă şi foarte deschisă, în care oricine simte că poate ajunge în locul oricui”, Uniunea Europeană „va aduce cu siguranţă numeroase câştiguri, dar exerciţiul opţiunii colective conştiente nu va fi unul dintre ele”.
Ultima parte a cărţii abandonează aceste rezonanţe istorice pentru a se dedica prezentului şi viitorului. O opţiune nefericită. În esenţă, tot ceea ce este rău în prezent este cumva legat de „petro-energo-cheresto-agro-oligarhie” iar soluţia evidentă este dreapta românească. Ultimul capitol se intitulează chiar „Preşedintele T.B”, un portret politic nu neapărat ireal, cât neonest prin aceea că nu lasă loc niciunei dezbateri („Băsescu e un etic, dar lucrează cu valori pe care le-a plasat căţărat, cu un gest militar, deasupra persoanelor fizice, în sfera câtorva noţiuni categorice: răspundere, supravieţuire, randament, bine general” … ouch!).
Fără porţiunea în care autorul se angajează în a oferi soluţii certe şi infailibile unei raportări la istorie dintre cele mai „sărăcăcioase”, studiul lui Traian Ungureanu deschide porţi suficiente pentru dezbateri care, chiar dacă nu vor clarifica indiscutabil istoria, vor propune înăsprirea aparatului critic de reevaluare.
Scrisă de Octav Popa
No related posts.
“Exerciţiul opţiunii colective conştiente” este o utopie. În cel mai bun caz, orânduirea democratică degenerează în oligarhie. În cel mai rău caz, nici nu vreau să mă gândesc…
Mie cel mai mult la cartea asta mi-a placut coperta. Infatiseaza un om, probabil Traian Ungureanu, care trebuie sa fi fost principala sursa de inspiratie a ziaristului Traian Ungureanu (ca altfel nu pot sa-i spun) la redactarea acestui volum.
Din pacate, tema abordata (Traian Ungureanu gandind) era predispusa manierismului, si la fel de plictisitoare ca o fitza intr-un pictorial pleiboi (fitza in picioarele proprii privind languros; fitza in genunchi cu mainile in sus si axilele epilate la vedere; fitza culcata pe spatele din dotare in asternuturi de satin, etc). Iar daca ceva poate fi abordat pompieristico-manieristic, vorba proverbului, atunci cu certitudine asa va fi, astfel incat, printr-o inadvertenta tributara aerului vremurilor, omul Traian Ungureanu este infatisat gandind cu chipul, ochelarii si mana dreapta din dotare.
Daca, dimpotriva, s-ar fi dorit o abordare in stilul realismului crud, coperta cartii recenzate de nenea Octav ar fi infatisat o pereche de picioare, de preferinta fara ciorapi.
Problema cea mai mare a cărţii este că face greşeala de a îmbina istoria cu politica. Structura ei e aşa: istorie,istorie,istorie,istorie după care … politică. Ceea ce, zic eu, sună a justificare deliberativă slăbuţă, propune (şi-ntr-adevăr, propune puţin, nu poate fi acuzat de suire pe soclu şi perorat mulţimii) soluţii cu argumente alogene.
Intr-un interviu acordat in 2007 revistei Dilemateca, Traian Ungureanu ne anunta ca il citeste pe Eric Voegelin ca sa afle cate ceva despre “asa-zisa gnoza totalitara”. Mai spunea acolo ca “e greu” sa il citesti pe Voegelin. Il cred, are dreptate. Mie mi-a trebuit ceva vreme ca sa imi dau seama ca Traian Radu Ungureanu e unul dintre cei mai mari falsificatori de idei si atitudini in Romania postcomunista.
In lumea globalist-gnostica la care adera toate papusile needucate, de la socialisti si pseudoliberali etatisti pana la neoconservatori, e normal sa il citesti pe Eric Voegelin si sa fii globalist; e normal sa il citesti pe Tocqueville si sa aperi guvernul mondial al transnationalelor in numele (pseudo)liberalismului; e normal sa il citesti pe Ioan Petru Culianu si sa ceri statului sa revolutioneze teocratia secular-multiculturalista; e normal sa optezi pentru libertate si sa ceri separarea Statului de Biserica nu pentru a limita Statul asa cum ar trebui, ci pentru a limita Biserica.
Aceste erori de logica sunt simptomele “intelectualului de elita” care s-a departat fiintial de taranul crestin, de viata traita in natura, dar s-a apropiat vertiginos de post-cultura, post-umanitate, post-modernitate, de omul hibrid, intr-un cuvant – de kitsch.
Traian Radu Ungureanu, ca si Tismaneanu – Patapievici – Avramescu & CO, se declara “conservator”, “nonconformist”, de “dreapta”. Insa are nesimtirea de a prezenta romanului “hiper-concluzia lui Robert Kagan” in Idei in Dialog – utopia imperialismului democratic de uniformizare a culturilor care este de origine gnostica. Elita globalista si dezintrupata care roade fiintial Romania ne spune: “suntem de dreapta, suntem conservatori, dar coabitam cu corporatiile si imperialismul democratic – simboluri ale socialismului”. Foarte bine. Veti dispare din constiinta romanului asemenea corporatiilor, imperialismului, globalismului! De fapt gresesc, elita globalista nu va dispare din constiinta romanului pentru ca ea nici macar nu va intra vreodata acolo.
AFARA cu elita globalista din Romania!
Domnule anonim, oricata dreptate ati avea, oricat de judicios aţi considera problema, şi nu mă îndoiesc de aceasta din urmă, discursul dvs are tonul iritat al unui minoritar neputincios. Mai ales că ne situăm în limba lui “veţi DISPĂREA”, care oferă, iată, nenumărate posibilităţi de autoflambare retorică.
@ Octav, o observatie la observatie:
preocupandu-te de muzicalitatea intervenientului nostru anonim, treci lejer in pas de balerin peste adevarata problema: are sau nu are dreptate? considera sau nu considera judicios problema?
Cum sa zic, tu formulezi foarte “intelectual” replica. Turnura frazei e impecabila, ba chiar iti pui cititorul pe ganduri cu “autoflambarea retorica”, pe care eu am notat-o s-o folosesc peste 15 comenturi, cand lumea va uita ca tu esti autorul de fapt
Insa stilul asta pur universitar, stralucitor-spumos, este unul al neangajarii, pluteste in incertitudine, mai putin certitudinea propriei valori, nu? De ce-mi place mie mai mult anonimul nostru, asa ditirambic cum e el?
A propos, sa nu zici ca te provoc pe tine sa pui stampila si eu stau prudent alaturi. Spui, si n-am motive sa ma indoiesc de evaluarea ta, ca: “Traian Ungureanu propune prin studiul Încotro duce istoria României o denegare curajoasă a liricului şi miticului cu care învăluim trecutul, un flanc de contraatac împotriva resemnării istorice.” Draga Octav, daca negi liricul si miticul, reduci istoria de la transhumanta la translatia mecanica frigider-veceu-frigider. Ceea ce nu este “curajos“, cum etichetezi tu admirativ, ci o forma de lobotomizare.
Îmi pot imagina de ce-ţi place mai mult de anonimul nostru. Bunăoară, globalist şi gnostic în acelaşi substantiv imploră la disertaţie critică, câţiva protegiuitori din mistica strajă ar face bine să-şi scoată şpanga de la curea şi să-nceapă carnagiul diletanţilor. Mai mult, etatismul domnului anonim pare un balaur plin de micoze de stânga, iar arătarea ar face bine să-şi ia labele de pe cler. Şi mai mult, în fruntea oricărui intelectual angajat politic scrie erezie, orice predică de-ale acestuia de pe orice munte (dreapta liberală, şi-mai-dreapta consrevatoare) şi cu orice tăblie (istorică, politică, filosofică) trebuie tratată cu oţet balsamic din recipiente spongioase.
Aşa poziţionări îmi par ridicole. Dacă liberalismul a reuşit să se mini-etatizeze în neo-liberalism iar conservatorismul să se mini-modernizeze în neo-conservatorism, cred că o poate face şi domnul anonim. N-o fi bai dacă primeşte şi alte oglinzi pe care să le plimbe prin ţară. Idiosincrasia dumnealui, mai exact, îmi pare ridicolă. Omul acesta a ajuns la apoteoza convingerilor, orice “hai să discutăm” este, pare-se din text, o mascată tentativă de implozie.
De aceea am ales să evit discuţia.
Cât despre liricul şi miticul din istorie, ele funcţionează as we speak, stau acolo, chiar dacă nefrecventate, în subsolul nostru ideologic (sensul moale al cuvântului). Dar acestă funcţie nu le face apreciabile. Istoria fără ele este ca o sumă de bani. Istoria cu ele este un portofel cu banii respectivi. E drept că avem nevoie îndeobşte de a doua situaţie, însă când ne-apucăm de calcule, puţin mai contează în ce ţinem marafeţii.
Şi, atenţie, am spus, într-adevăr, că tratează judicios problema. Ori tocmai aici e of-ul: inflexibilitatea agitatoare a dumnealui provine tocmai din acest preaplin de discernământ. Ajuns la o aşa adâncime, “outside the box”-ul devine improbabil.