John Médaille – „Torii roşii” şi „statul civic” » constiinte.ro

Publicat pe 13 Dec 2009

Lasa un comentariu

John Médaille – „Torii roşii” şi „statul civic”

A trecut ceva vreme de când mă consideram „conservator”. Eu nu mi-am schimbat opiniile, doar conservatorismul pare a fi „uitat” ce anume încerca să conserve. A devenit din ce în ce mai mult, sub Reagan şi cei doi Bush, „neoconservatorism”, iar împotriva acestei filozofii nu am decât două obiecţii: nu este nouă şi nu este conservatoare. Sau, mai bine spus, „nou” în cazul ei este efortul de a prezenta liberalismul Iluminismului drept ceva ce merită „conservat”. Aşa cum a remarcat unul dintre întemeietorii neoconservatorismului, Michael Novak, o caracterizare mai potrivită ar fi aceea de „neoliberalism”.

În practică, neoconservatorismul a însemnat doar puţin mai mult decât capitalism etatist, monopolist, mascat de o retorică a „valorilor familiale”. Nici nu mai contează că poziţia familiei s-a deteriorat în ultimii treizeci de ani, atât din punct de vedere cultural, cât şi economic. Nu a mai fost necesar să se respecte promisiunile făcute familiei, de vreme ce alternativa democraţilor de susţinere a avortului şi a „căsătoriei” între homosexuali a zădărnicit orice efort. Rezultatul final al acestui aşa-zis „conservatorism” a fost un guvern buhăit care ne-a pricopsit cu datorii pe care nu le mai putem plăti, cu obligaţii de care nu ne mai putem achita, cu războaie pe care nu le mai putem câştiga şi cu o economie pe care nu o mai putem face să funcţioneze.

Şi ar trebui să devenim şi mai sceptici atunci când conservatorii devin „miloşi”. Singurul program iniţiat ca urmare a acestei „compasiuni” a fost extinderea continuă a Ministerului Educaţiei, un minister aflat în căutare de sarcini. Şi singura sarcină pe care şi-a trasat-o a fost aceea de a impune statelor îndatoriri nefundamentate, sub lozinca „niciun copil rămas în urmă”. Ministerul s-a dezvoltat pe măsură ce stabilea îndatoririle, dar calitatea educaţiei a scăzut.

Din acest motiv, e de înţeles că m-am arătat uşor sceptic auzind despre „conservatorii progresişti” din Anglia. Numele suna a „conservatorism milos”, încă o tentativă de a îmbrăca liberalismul ponosit în toaleta elegantă a conservatorilor. În plus, cazul englezesc m-a „izbit” mai puternic decât cel american, întrucât thatcherismul a distrus adevăratul conservatorism mai mult decât reaganismul.

În urmă cu câteva săptămâni, în Nottingham, am avut însă şansa de a-l întâlni pe Phillip Blond, unul dintre „torii roşii” şi întemeietor al mişcării conservatoare progresiste. Discursul său făcea trimitere la distributism, fiind susţinut cu întâmplări şi personaje, ceea ce nu este, din păcate, cazul cu alte expuneri distributiste. Poate că m-am înşelat în privinţa progresiştilor, iar aceştia nu sunt doar o formă de travesti politic. După reîntoarcerea în Statele Unite, am căutat discursul lui Blond The Civic State („Statul Civic”), considerat a fi documentul fondator al mişcării sale. Am descoperit astfel unul dintre cele mai remarcabile discursuri politice de mici dimensiuni pe care îl citisem în ultimele decenii.

În analiza lui Blond asupra ultimilor treizeci de ani, atât Partidul Conservator, cât şi Partidul Laburist au urmărit acelaşi ţel: capitalismul monopolist şi statul bunăstării. Margaret Thatcher a creat un „fundamentalism al pieţei care a abandonat fundamentele pieţei”. Între timp, Partidul Laburist a făcut un „pact faustian” cu capitalismul monopolist care: asigură permanenta ascendenţă a clasei de mijloc asupra clasei muncitoare şi creează o structură antagonistă de tip feudal, în care orice sporire reală a puterii şi a proprietăţii celor săraci întâmpină rezistenţa claselor de mijloc liberale, care se tem mai ales pentru propriul statut şi pentru dreptul, exclusiv şi moştenit, la mobilitate socială. (E de ajuns să arunci o privire, în acest sens, la sistemul de şcolarizare britanic.)

Conservatorismul modern, susţine Blond, ar trebui să respingă ambele alternative (care s-au dovedit a fi cam acelaşi lucru) şi să înlocuiască statul pieţei şi statul bunăstării cu „statul civic”, care: urmăreşte să combine beneficiile statului bunăstării şi mecanismul pieţei, nefavorizând pe niciunul dintre acestea şi depăşindu-le pe amândouă. Noua soluţie civică a conservatorilor favorizează asocierea în detrimentul înstrăinării, responsabilitatea în detrimentul egocentrismului şi (da, ştiu că este şocant!) comunitatea în defavoarea individului.

„Statul civic” are trei îndatoriri principale în contextul crizei actuale: re-moralizarea pieţelor, re-localizarea economiei şi re-capitalizarea săracilor. Este un proiect oportun, cu atât mai mult cu cât aceasta constituie şi tema principală a enciclicei Caritas in Veritate a Papei Benedict al XVI-lea. Atât Phillip Blond, cât şi Papa Benedict pledează pentru pieţe care servesc binele public, şi mai puţin interese private. Potrivit lui Blond, piaţa trebuie să aibă un obiectiv:

Pentru conservatori trebuie să fie creşterea bunăstării, a bunurilor şi a beneficiilor ecologice şi sociale pentru toată lumea. Eliberarea de sub dominaţia monopolistă a birocraţiei statale şi a puterii pieţei va da naştere la independenţă în crearea comunităţii şi a autonomiei şi la o reechilibrare a cererilor de muncă, familie şi îngrijirea copilului.

Iar în ceea ce priveşte „re-localizarea” economiei, Blond evidenţiază că proslăvirea monopolurilor de către cabinetele Blair şi Brown „a creat paradoxul competiţiei fără competitori”, favorizând hipermarketurile în dauna producţiei locale şi a comerţului cu amănuntul. Blond (în mod greşit, după părerea mea) atribuie această predominare „economiei de scară”, când, în realitate, ar trebui să fie atribuită subvenţiilor guvernamentale. De exemplu, modelul de distribuţie al reţelei de hipetrmarketuri Wal-Mart s-ar prăbuşi dacă pe autostrăzi s-ar percepe taxe în funcţie de greutate sau de distanţă. În orice caz, este adevărat, precum susţine Blond, că: întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă modul în care milioane de cetăţeni obişnuiţi îşi asigură bunăstarea lor şi a familiilor lor. Piaţa actuală îi expropriază şi îi plasează din nou ca membri permanenţi ai clasei prost plătite a vânzătorilor din magazine, în loc de proprietari de magazine.

Dintre toate îndatoririle, re-capitalizarea săracilor este cea mai presantă din punctul de vedere al distributismului. Blond scrie că, în Anglia anului 1976, jumătatea mai săracă a populaţiei deţinea doar 12% din totalul lichidităţilor naţiunii, însă, în 2003, această sumă scăzuse la doar 1%. În aceeaşi perioadă, acţiunile aflate în proprietatea celor mai bogate 10 procente din populaţie au crescut de la 51% la 71%. În mod evident, jumătatea mai săracă a populaţiei fusese deposedată şi de puţinul pe care îl avea. În aceeaşi perioadă, venitul mediu a rămas constant. Asemenea concentrare a bogăţiei nu este numai în contradicţie cu economia de piaţă, dar este şi nesustenabilă economic. Pieţele depind (pentru cei care nu au uitat principiile de bază ale economiei) de o bază mare de consumatori solvabili şi de o largă distribuţie a capacităţii de producţie.

Blond conchide arătând că acest conservatorism „reprezintă o critică profundă a extremelor existente şi o restauraţie a ceva apropiat de adevăratul suflet al britanicului: un conservatorism organic căruia îi pasă de toţi şi de toate”.

Nu văd nimic roşu în Tory-ismul Roşu; dimpotrivă, acesta este conservatorismul autentic. Rămâne de văzut dacă acest tip de conservatorism capătă aderenţă la Partidul Conservator. David Cameron, liderul partidului, a acceptat, mai mult sau mai puţin, această mişcare. „Şeful partidului” este însă o profesie uimitor de flexibilă; vom vedea cum vor evolua lucrurile. Dacă există cea mai mică şansă ca acest program să recâştige controlul asupra mişcării conservatoare, voi putea să mă numesc, din nou, conservator.

Traducere de Dragoş Moldoveanu