Lauda efectelor secundare

Undeva în volumele sale de fragmente, Pascal Quignard defineşte postmodernitatea ca o modernitate care nu mai crede în nimic, nici măcar în ea însăşi. Cum l-am putea contrazice? Ce nu spune el, şi este uşor de văzut pentru cine se sustrage aflării-în-poezie care justifică prea ades textele acestui autor, e că postmodernitatea posedă, spre condamnarea ei, o luciditate de etaj inferior, cu iz contabilicesc, de sorginte diabolică, în absenţa căreia avântul modern putea vâna ingenuu la idealuri. Pornind de la aceeaşi luciditate infernală, vom risca şi noi o definiţie: postmodernitatea este ignorarea volitivă a efectelor secundare. Şi tocmai în caracterul volitiv este noutatea, specia aceasta de ignoranţă nefiind altminteri ceva cu totul nou.

Să ne explicăm. Efectele secundare, subiectul în jurul căruia vor gravita aceste rânduri, sunt ceea ce vine pe deasupra. Sunt ceea ce primeşti în plus pe lângă ceea ce ai căutat, fără premeditare, fără să faci vreun efort suplimentar. Adesea, vai!, fără să fi fost avertizat. Exemple? E mama-soacră pe lângă nevastă, sunt paparazzii de după cronicile pozitive la ultima ta creaţie modenă, Nobelul după o viaţă petrecută în laborator, bolile lumeşti după nopţi prea pământeşti… Efectele secundare vin la pachet. Nu sunt musai bune, cum nu sunt cu desăvârşire proaste, ţinând de împrejurări. Sunt, vorba unui hâtru, colacul de pe pupăză.

Istoria ne-a lăsat amintirea unui proces juridic al cărui subiect au fost efectele secundare. Cât de des nu se invocă heliocentrismul şi infinitatea universului, opiniile pentru care Giordano Bruno a intrat în conflict făţiş cu Biserica Romano-Catolică, ignorându-se până la urmă faptul că această autoritate tradiţională a fost oripilată îndeobşte de consecinţele acestor idei în antropologia sacră. Desigur, în ficţiunea ştiinţifică actuală vulgul este lesne convins de dez-mărginirea universului, şi asociază Centrul cu ceea ce este pivotul unor mişcări eliptice planetare, nebăgând de seamă că la baza oricăror teorii se află un ca-şi-cum, adică o fictio care trebuie admisă religios, aprioric. În treacăt fie spus, ciudată mai e supravieţuirea dogmei universului infinit într-o civilizaţie a finitudinii, care şi-a făcut un orgoliu din măsurători şi măsurabil, şi care altfel respinge ca fiind derizorii toate cele ce nu pot fi cuantificate cât mai precis. Privite în sine, tezele filosofului italian pot fi aproape neutre şi fără impact în viaţa reală a celor mai mulţi dintre noi (excepţie poate pentru cosmonautul care şi-ar putea motiva în faţa consoartei o întârziere nepermisă: dragă, ai idee ce rău e să te rătăceşti într-un univers infinit, din care ordinea divină s-a retras jignită în timpul Renaşterii?). Biserica a văzut însă veritabilele cataclisme: dacă Centrul Sacru nu este pânza pe care sunt ţesute vieţile noastre, dacă unul din numele divine poate fi conferit fără rest creaţiei, vieţile oamenilor nu vor mai fi aceleaşi. În numele acestor efecte secundare, la data de 17 februarie 1600 Giordano Bruno a fost ars pe rug.

Uneori, şi asta nu le face să-şi piardă statutul strict secundar, sunt mai importante ca ceea ce căutăm şi credem că primim. Să luăm de exemplu rugăciunea. În toate timpurile, în toate religiile, oamenii îngenunchează acum ca să se adreseze Celui ce se află în afara timpului. Îi mulţumesc pentru cele ce au fost şi-i cer cele ce vor fi, repet, Celui ce se află în afara timpului. E atât de mare inadecvarea condiţiei noastre în raport cu Dumnezeu, a neştiinţei noastre faţă de atotcunoaşterea Creatorului, încât Ibn ‘Ata’ Allah exclamă: “Cum ar putea cererea ta, care este posterioară, să cauzeze darul Său, care a precedat-o?” Suntem iremediabil tardivi în raport cu o Divinitate atemporală, cerem, întotdeauna, ceea ce avem deja, sub o formă sau alta. Transcendenţa preeternă divină nu poate fi pusă în raport cu cauzalitatea implorării noastre. De ce să ne mai rugăm atunci? “Nu te ruga pentru a obţine ceva de la El, căci astfel n-ai face decât să arăţi cât de puţin Îl cunoşti. Roagă-te ca să arăţi condiţia ta de supus.” Cu fiecare Doamne, miluieşte! suntem deja miluiţi: ne rugăm Lui. În acord cu copleşitoarele efecte secundare, poate că ar trebui să îngenunchem şi să şoptim: Primeşte-mă, Doamne, în rugăciunea ta!

La o reuniune naţională a profesorimii româneşti, printre prezentări de rapoarte, lecturi de proiecte şi dezbateri, cum altfel?, intelectuale, un coleg pe care nu ezit să-l numesc dascăl, pune întrebarea: domnilor, care este filosofia paideică a reformei învăţământului? Care este modelul uman pe care voiţi să-l promovaţi prin aceste legi şi regulamente? Scopul declarat al învăţământului de masă n-a fost diferit de cel al mărgăritelor înşirate la gura sobei în antichitate şi evul mediu: adecvarea celui ce într-o zi va fi om în toată firea la lumea înconjurătoare. O anectodă japoneză povesteşte cum un pui de ţăran, luat într-o mănăstire a călugărilor Shaolin pentru a deprinde artele marţiale, a fost supus timp de un an de zile unui singur exerciţiu: să golească apa dintr-o găleată lovindu-i oglinda cu podul palmei. Ceas după ceas, găleată după găleată, ucenicul nu s-a apropiat de nimic din ceea ce ştia el despre aceste ştiinţe tradiţionale. Întors în sat în timpul unei sărbători a comunităţii şi întrebat despre parcursul în umbra pedagogiei Shaolin, îşi varsă năduful pentru “pierderea de vreme” lovind cu palma o masă groasă din stejar. Mobila nu rezistă mâniei. Din punctul său de vedere, face cunoştinţă brutal cu un efect secundar spectaculos şi deopotrivă motivant. Privit din unghiul călugărilor Shaolin, avem o pedagogie ale cărei efecte secundare sunt impecabil anticipate.

Chiar aşa, care este filosofia paideică a reformei învăţământului? Să-l pună pe om în acord cu electricitatea, cu banda de montaj, cu birocraţia fiscală – cu cât mai multe dintre rotiţele a ceea ce numim azi “lumea reală”? Cu ce este elevul de azi diferit de cel ce se pregătea să fie cavaler, şi care învaţa cum să mâne un cal fără să folosească frâiele şi că arcaşii se aşează în spatele pedestrimii, pe cât posibil pe un loc ceva mai înălţat? “Lumea reală” a acestuia avea şi ea rigori, unele cu nimic mai prejos decât ale noastre. O nouă filosofie paideică, pentru o nouă epocă, vizează şi gestionarea noilor efecte secundare. Postmodernul are un scop şi o scuză: rentabilitatea. Orientarea lui este rezolvarea eficace de probleme. Între el şi voinicul din poveste, care pleacă să-şi găsească norocul în lume fără card de credit nominal, există o adevărată prăpastie antropologică. Un proverb african spune că este nevoie de un sat întreg ca să creşti un singur copil. Postmodernul trebuie să se adapteze la lumea-sat, care e un supermega azil de nebuni cu focuri de artificii şi pauze publicitare. Omul din vechime creştea în satul de care era nevoie ca să-l facă om, şi dacă-l părăsea vremelnic, tot în satul-lume revenea să-şi ducă viaţa şi să-şi sfârşească zilele, acolo unde învăţase prima oară sensul lucrurilor. Indiscutabil, cel mai preţios efect secundar al învăţământului din toate timpurile a fost omul însuşi.

N-avem. Aşa au răspuns, scurt, pragmatic, funcţionarii ministerului. N-avem, dom’ profesor, filosofie paideică. Noi ne ocupăm cu reforma, nu cu filosofia. Nu vrem să creăm un om nou, comuniştii se ocupau cu sintagma asta – de ca şi cum efectele secundare ar întreba pe cineva dacă-i bucuros de oaspeţi când stau să dea năvală tropotind în viaţa lui. De parcă lumea ar putea să se dea tumbe cu fundul în obraz şi omul, el, să rămână acelaşi, generos când trebuie să fie rentabil, scupulos când trebuie doar să-şi atingă ţinta. Colegul meu pregăteşte un doctorat superb, despre resursele pedagogice din operele Sfinţilor Părinţi. Un studiu frumos şi anacronic despre Şcoală, de care nimeni nu va avea vreodată nevoie.

Omul cu scaun la cap este cel care poate anticipa efectele secundare, şi-şi dă silinţa s-o facă. Ale gândurilor sale, ale faptelor altora, ale vremuirilor. Ignorarea lor e prostie la purtător. Mai nou, aceleaşi capete care nu se ocupă cu filosofia paideică, vor să-i pună pe elevi să-şi voteze dăscălimea. Intenţiile cu care este pavată iniţiativa sunt dintre cele mai nobile. Ce-am putea noi spune faţă de ceea ce au văzut destui în legătură cu aceasta? Să ne întoarcem la anecdota puiului de ţăran care aspira la noviciatul în artele marţiale. După trei zile de muncă în care nu-i era solicitată deloc creativitatea, şi care în plus nu oferea nici un fun, o lasă mai moale cu studiul, mai varsă găleata cu piciorul, mai trage dintr-o ţigară păstrată ca prin miracol uscată în apăraia generală. Apoi află reforma îi permite să-şi voteze pe fraierii ăştia care nu au vrut să-i arate încă nici o schemă. Le dă 2 aşa, de kiki, după care pleacă în ale lui, să se ocupe de chestii mai serioase. Ratează pleznitul unei mese groase din stejar cu podul moale al palmei, drept pentru care ricoşează afară din anecdotă. Îşi duce viaţa ca un ţăran ordinar. Moare prosteşte, fără să fi avut ocazia să afle ce se găseşte la capătul unui an de disciplină şi concentrare. Am zis undeva că moartea poate fi şi ea, în raport cu nişte puncte de referinţă, un efect secundar? Cât despre venerabilii călugări votaţi cu spirit critic juvenil, incapabili să-şi mai transmită ştiinţa prin secarea numărului celor capabili s-o poarte şi s-o împlinească mai departe, nu le rămâne în parodia anecdotei decât să se retragă în faţa noului val de mercenari pedagogici, cum altfel decât nonconformişti şi cool.

Accidentul, criza economică şi Apocalipsa fac parte din familia efectelor secundare. Nimeni nu le caută, pe toţi ne pândesc. Umple lumea de maşini din ce în ce mai rapide, şi nu te plânge că uneori se strâng ca nişte macabre cutii de conserve în jurul oamenilor. Filosofează ad nauseam pe tema consumismului ca motor al dezvoltării, şi să nu fii prea surprins că într-o zi teza se goleşte de vlagă lăsându-i pe toţi cu ochii rătăciţi. Refuză cu îndărătnicie să-ţi asumi consecinţele sacre ale gândurilor şi ale acţiunilor unei lumi, şi nu te mira că lumea aceea se năruie ca un castel din cărţi de joc. Alungaţi efectele secundare – ar spune un filosof inspirat – şi ele revin în galop!

No related posts.