Lecţia de constituţionalism antic – STATUL SPARTAN

Autor: Xenofon
Rating:

Mai mult decât un fin observator al societăţii antice, Xenofon s-a dovedit un abil autor de dialoguri filosofice, un precis istoric, dar mai ales un războinic-aventurier a cărui faimă supravieţuieşte de milenii. Născut în aristocraţia Atticii şi beneficiind de privilegiile şi educaţia accesibilă clasei din care provenea, Xenofon a dus o viaţă destul neobişnuită pentru epoca sa. Contrastul dintre multiplele sale preocupări a stârnit fascinaţia istoricilor ulteriori faţă de misterioasa sa figură, uşor de remarcat în mijlocul contemporanilor săi preocupaţi în general de un singur domeniu al cunoaşterii sau acţiunii.

În tinereţea sa fulminantă, Xenofon a luat parte ca mercenar grec, laolaltă cu alţi zece mii de compatrioţi, la expediţia lui Cyrus cel Tânăr împotriva fratelui său, Artaxerxes al II-lea mare împărat al Persiei. După înfrângerea armatelor şi moartea liderului lor, luptătorii eleni s-au văzut izolaţi în mijlocul Mesopotamiei, fără nici o şansă de retragere. Lungul lor marş spre tărâmurile greceşti va fi ulterior consemnat de Xenofon în opera sa principală, Anabasis.

După întoarcerea în patrie, Xenofon, condotier fără de răgaz, a luat parte la o serie de alte războaie dintre cetăţile greceşti, motiv pentru care ulterior a fost şi exilat din Atena. Reîmproprietărit şi susţinut de elita Spartei pentru care luptase, Xenofon se va dedica scrisului. În afara cronicilor istorice, dintre care putem aminti Hellenica, Cyropaedia sau Anabasis, el a fost autorul unor tratate de echitaţie, tactică militară, vânătoare, dar şi al unor dialoguri socratice, al unor rare poeme în dialect atic şi al unor tratate politico-juridice.

Un astfel de tratat este şi Statul spartan, în care Xenofon analizează reglementările legale, instituţiile şi viaţa politico-socială a Spartei. Nefiind o simplă cronică, scrierea sa se constituie sub forma unei adevărate lecţii de constituţionalism. Deosebit de apreciativ la adresa orânduirii militare spartane, Xenofon pune în antiteză eficienţa deosebită a normelor din acest polis cu cele ale tuturor cetăţilor rivale, considerând că moralitatea spartană este net superioară decăderii în care se zbătea întreaga Eladă a timpului său.

Excursul lui Xenofon asupra statului spartan porneşte de la codul de legi sacru pe care Licurg l-a lăsat compatrioţior săi. Inspirat de vechiile norme ale Eladei (acum căzute în desuetudine în restul cetăţilor), legiuitorul a restaurat ordinea arhaică a societăţii greceşti, o ordine ce se topise în neantul decadenţei.

Imovabilitatea acestor norme era garantată prin însăşi originea lor, căci legiuitorul fusese sfătuit de marele zeu Apollo prin intermediul Oracolului său de la Delphi, centrul spiritual incontestabil al întregii Elade. Astfel, precum orice cod legal de sorginte sacră, codul lui Licurg beneficia de cel mai înalt grad al legitimităţii, fiind practic imposibil de modificat prin simpla voinţă sau consens al cetăţenilor. În logica oricărei societăţi tradiţionale omul – ca fiinţă finită – nu putea atenta la ordinea stabilită pentru el de către Zeu, iar orice atingere adusă valorilor protejate de reglementările legale nu era doar un afront şi o vătămare a celorlalţi compatrioţi, cât mai ales un gest de impietate, de răzvrătire faţă de transcendentul normativ. Astfel, orice formă de clemenţă neprevăzută de însăşi legea încălcată nu putea apărea decât detestabilă în contextul unui sistem juridic tradiţional.

Notând că „legile prin care Licurg a adus fericirea în acest regat nu imită servil modelul celorlalte cetăţi greceşti, venind chiar în opoziţie faţă de acestea”, Xenofon începe să prezinte normele neobişnuite din domeniul dreptului familial spartan. O curioasă egalitate între sexe (însă indubitabil „falocrată” pentru vajnicele noastre feministe contemporane) poate fi observată, având în vedere că Licurg a considerat că se cuvine ca femeile să fie supuse aceloraşi imperative fizice precum bărbaţii şi eliberate de munca nedemnă pentru un om liber ce ar fi trebuit îndeplinită în gospodărie. În acest fel se preconiza că femeile spartane, la fel de puternice fizic şi psihic precum bărbaţii, vor da naştere unor adevăraţi războinici neatinşi de slăbiciuni.

În ceea ce priveşte creşterea copiilor, comparativ cu alte cetăţi unde educaţia tinerei generaţii era lăsată la îndemâna unui sclav-pedagog, în Sparta doar unul dintre bărbaţii ce ocupau cele mai înalte funcţii publice putea fi ales în acest scop. Astfel, acest paidonomos se remarca prin virtutea sa continuă, fiind capabil de a oferi un model admirabil celor tineri. De asemenea, modul de alimentaţie al copiilor avea şi o funcţie educaţională prin faptul că hrana dată era în cantităţi moderate, excluzând belşugul decadent şi moleşitor, cât şi foametea vlăguitoare. În acest fel, copii erau stimulaţi să se descurce pentru a obţine un plus de mâncare, fiindu-le permis chiar furtul atâta vreme cât nu erau descoperiţi. Paradoxal, ei erau drastic pedepsiţi în cazul prinderii în flagrant, fapt ce se poate explica prin vechiul principiu laconian conform căruia „la Sparta, hoţul nu este pedepsit pentru că a furat, ci pentru că nu a procedat cum se cuvine”.

Totodată, un alt aspect ce deosebeşte Sparta de celelalte cetăţi ale epocii este modul în care relaţiile dintre bărbaţi şi adolescenţi sunt percepute. Dacă în restul Eladei contactul fizic era permis, iar uneori chiar încurajat, în cetatea lui Licurg acesta este considerat murdar şi dezonorant, fiind permise doar relaţiile de natură afectivă, pentru a spori camaraderia şi spiritul de sacrificiu pe câmpul de bătălie. În ceea ce priveşte scoaterea de sub tutelă a adolescenţilor şi modul de acţiune prescris, în Sparta tinerii sunt supuşi unor grele îndatoriri şi li se insuflă modestia, înclinaţia spre tăcere şi chibzuinţă în exprimare, ca un contrast faţă de flecăreala măruntă ce domina în alte cetăţi.

Un punct foarte interesant în orânduirea spartană este cel privitor la posesiunile materiale permise cetăţenilor. Astfel, acestora le este interzisă acumularea de mari averi, considerându-se că aceasta constituie o alienare în raport cu destinul sacrificial al războinicului. Compensativ, Licurg a impus o singură preocupare principală şi anume „antrenarea în activităţile pe care se bazează libertăţile civile”.

Din punct de vedere legal, în Sparta instituţia eforiei a fost concepută pentru a stimula supunerea totală faţă de norme. Astfel, eforii puteau – într-o manieră aproape meta-juridică – să pedepsească pe oricine, la cel mai mic semn de abatere de la codul lui Licurg, inclusiv pe marii magistraţi sau pe regii aflaţi în exerciţiul funcţiunii. În acest mod, se sublinia faptul că nici măcar suveranii nu se pot afla la adăpost de pedeapsa Zeului ce a girat naşterea legilor ordonatoare.

Un loc central în cadrul setului de valori spartane era ocupat de virtute, în special de virtutea războinică. Datorită acestui fapt, Licurg a prevăzut sancţiuni foarte drastice pentru laşitatea pe câmpul de bătălie, considerând că „o moarte glorioasă este mai de dorit decât o viaţă trăită în dezonoare”. Totuşi, pentru spartani războiul nu este văzut ca o simplă manifestare a forţelor materiale, ci mai ales o bătălie de sorginte sacră. Astfel, luptătorii începeau mereu expediţiile militare printr-o jertfă comună adusă lui Zeus Agetor, pentru binecuvântarea întreprinderii, iar doar în cazul în care semnele erau favorabile, se putea ordona trecerea frontierelor.

Caracterul profund tradiţional al sistemului politic spartan poate fi observat foarte clar în modul de constituire a funcţiei regale. În timpul conflagraţiilor, după îndeplinirea diferitelor sarcini tactice, suveranul nu mai are nici o „îndatorire în afara celor preoţeşti în faţa Zeilo”. Astfel se evidenţiază concepţia clasică asupra regalităţii ce trebuie să reunească puterea sacerdotală cu cea temporală, calitatea sacerdotală cu cea războinică, monarhul fiind singurul capabil să constituie o punte între ordinea superioară, divină şi cea mundană, omenească, oferind poporului şansa constituirii unor structuri sacre ce oglindesc voinţa Zeilor. În acest sens, în Sparta, instituţia monarhiei era considerată o instituţie de origine olympiană, iar cinstirea adusă la moarte regilor defuncţi se arăta demnă de eroii deificaţi, iar nu de simpli muritori.

În general, atitudinea admirativă a lui Xenofon – om învăţat cu deliciile şi rafinamentele Atenei – faţă de Sparta este cel puţin curioasă. Mulţi istorici moderni au subliniat deseori acest aspect, sugerând că fascinaţia autorului faţă de instituţiile laconiene este nefondată. Ca argumente au invocat lipsa de „democraţie”, de „filosofie”, de spirit comercial şi o obsesie maniacală a spartanilor pentru război şi virtute. Răspunsul ce li se poate da este, însă, foarte simplu. Sparta, ca orice societate tradiţională, încă neintrată pe panta decadenţei, îşi ordonează întreaga viaţă politico-socială în concordanţă cu transcendentalul. Astfel, ce nevoie are un popor de „democraţie” când suveranul îi este semi-zeu? Ce nevoie are un popor de flecăreală sofistică atunci când mai are Zei şi metafizică? Ce nevoie mai are un popor de comerţ şi bunăstare când întregul său destin e concentrat în jurul renunţării la belşug? Iar războiul … ce alt mod mai demn de a trăi decât sacrificiul perpetuu? Căci aceasta e Sparta. Ultimul bastion al spiritului elen clasic.

Scrisă de Horia Ciurtin

Related posts:

1. Cum dăm jos statul? – TEHNICA LOVITURII DE STAT