Les invasions barbares (2003). Regia: Denys Arcand

Ştefan Muşat: Angoasa morţii îndulcită prin (re)amintiri, iată un curaj dement pe care poate supra-luciditatea finitudinii ţi-l poate oferi. Rémy, un profesor de istorie ateist pe moarte, alege să-şi petreacă ultimele zile în compania familiei şi a prietenilor, rememorând-şi isprăvile şi viaţa tumultoasă, căutând răspunsuri la întrebări(le) milenare şi bucurându-se de revenirea fiului îndatorat, care nu ezită să achiziţioneze heroină pentru a atenua ultimele spasme ale tatălui. Un discurs atent duios asupra “lucrurilor (ultime) cu adevărat importante”, condimentat de memorabile replici cu şi despre bizara lume în care trăim şi de simple gesturi, profund umanizante. Iar la întrebarea: Ce învăţăm din acest film? răspunsul e simplu: să ne pese.

Miriam Cihodariu: Les invasions este un film complicat. Despre care e greu de spus ceva, sau mai bine zis doar ceva. În formula de un paragraf, impresiile pot fi rezumate aşa: pe ambele planuri ale filmului barbaria se insinuează subtil şi concentric în lumea presupusă a fi iniţial altfel. Atât pe planul macro, unde un comentator tv numeşte atacul din 11 septembrie şi valul de imigranţi drept începutul invaziilor barbare asupra imperiului occidental şi începutul declinului său, cât şi pe planul micro, unde radiografia de final a vieţii umane nu relevă decât tristeţea absenţei. Absenţa acelor lucruri pe care debutul şi parcursul vieţii (şi cinematografia obişnuită) le imaginează şi le vrea acolo.

Totuşi, verdictul descris mai sus este greu de pus. Pentru că desfăşurarea filmului aduce pe de o parte şi îmblânzirea barbariei interioare a celor strânşi în jurul sfârşitului unui om, dar şi, pe de altă parte, înmugurirea barbariei acolo unde ea părea să lipsească (în fiul celui în curs de decedare). Este un film complicat, după cum spuneam, şi nebulos. Dar care merită văzut cel puţin o dată. La care recomand lipsa de floricele şi de bere şi o eventuală lectură (post sau pre, nu contează): Barbaria interioară, eseu despre imundul modern, de Jean-Francois Mattei.

Cristian Hainic: În cadrul unui workshop de pseudo-psihologie în care m-am distrat de minune, trebuia să ne gândim la cum am prefera, fiecare dintre noi, să murim. Rezultatul trebuia comunicat şi cuantificat pentru ca, la final, să desprindem anumite tipologii în funcţie de răspunsul la respectiva întrebare, coroborat cu altele asemenea. Noi, fricoşii care am răspuns că ne-am dori să murim în somn, fără să simţim durere sau fără măcar să ştim că murim, am constituit majoritatea şi am petrecut după aceea o bună bucată de timp încercând să derivăm aspecte ale tipologiei în care ne-am „încadrat”.

După ce am văzut Les invasions barbares, m-am gândit că moartea prin supradoză n-ar fi o alternativă chiar aşa de rea, mai ales când ai cancer la ficat în metastază şi rudele tale sunt de acord să te injecteze cu o doză potrivită de stupefiant. Dar dacă dorim să nu ne limităm strict la desfăşurarea acţiunii, putem să facem un mix din:

- ironie nu prea complicată, să înţeleagă tot omul;
- o atmosferă de neîncredere şi cinism adeseori plictisitoare de-a lungul peliculei, întreruptă
eventual de imagini ale libertăţii îndepărtate (fiica ce se aventurează departe de
părinţi, pe valurile oceanului) ;
- un fel de cacealma ce reuneşte sexul, politica, ideologia şi, bineînţeles, pe americani

…şi vom obţine Les invasions barbares, acel episod de aproape două ore în care empatia noastră pentru un om suferind tolerează o satiră continuă şi intenţii pe atât de vădite sau ascunse, pe cât sunt de uşor neglijabile.

Radu Iliescu: Cine-a spus că istoria se repetă a fost ori grăbit, ori un simplist. Anumite circumstanţe se repetă, istoria – niciodată. Să luăm de pildă barbarii. Când imperiile din vechime au ajuns la andropauză, barbarii le-au înconjurat, le-au tăiat în bucăţi, au reconstituit din hălcile de carne corpul unei femei pe care au fecundat-o, dând naştere unei lumi noi. Barbarii dinainte erau vitali, se culcau în iarbă iar din visurile lor bântuite de sucube creşteau copaci care acopereau cerul.

O altă lume moare acum, sub ochii noştri. Am asaltat-o noi, barbarii din interior. Am pândit-o, am încălecat-o, şi-am sleit-o în perversiuni fără rod. Am învăţat să nu ne mai prefacem, s-o chinuim în văzul tuturor, nicicând n-au fost fărădelegile mai sincere ca în vremurilor barbarilor dintre zidurile cetăţii. Atât de multe visuri am transformat în realitate încât nimeni n-ar mai putea-o distinge de un coşmar. Celulă canceroasă lângă celulă canceroasă, am muls laptele lumii în ţărână, şi ne-am îmbăiat în noroiul nostru.

Murim sufocaţi de propria vorbăraie. Suntem regizorii şi actorii principali ai apocalipsei personale. Suntem şi tom, şi jerry, ne fugărim prin viaţă, ne jucăm moartea ca pe un renghi. Crăpăm metatextual şi parodic. Linişte! Un bărbos sună la uşă. E îmbrăcat caraghios în straie lungi, şi aduce o fâşie de realitate insuportabilă în valiză. Să se ridice cineva în capul oaselor şi să-i deschidă. În moartea mea de barbar spectral, lume siluită, vei întineri şi vei dansa pentru omul civilizat care sună la poarta cetăţii.

Silviu Man: Pe tot parcursul filmului, nu mi-a venit în minte decât un singur cuvânt, care s-a repetat cu fiecare minut de peliculă, ca în final să ajungă în mintea mea aproape sinonim cu titlul creaţiei lui Denys Arcand. Cuvântul este “surogat” şi mai că mă mir că nu a fost inclus în tagline. O viaţă surogat, consumată şi nu trăită, se termină; spectaculos, modern, cu o mică mizanscenă incluzând tot tacâmul de (foşti) prieteni şi (foste) amante – cu un deces ridicol, o sub-parodie de suicid socratian. Remy e neant şi în neant se va întoarce – fără altă suferinţă decât două lăcrămioare în colţ de ochi – cu ajutorul îngerului postmodern Nathalie, provider de cocaină paliativă şi de cucută injectabilă.

No related posts.