Libertatea aristocraţiei – VALOAREA OMULUI

Autor: Ion Petrovici
Rating:

Pe cîţi dintre noi nu ne poleieşte melancolia atunci cînd, răsfoind liniştea unei cărţi vechi, găsim printre paginile ei, presate, flori de cîmp uscate, cearcăne ale unor ingenuităţi scăpătate demult? Sentimentul pe care îl trăiesc văzînd acele flori, ce amintesc de vremurile domnişoarelor educate în pension, mi-l lasă şi unii autori: gălbejiţi, ofiliţi, rarefiaţi trist între filele scrierilor lor – “nemaivăzute” de nimeni – fluturi sfărîmicioşi cu aripi extrem de subţiri, pudrate cu tăcutul colb al bibliotecilor în chip de polen. Par că se află acolo, între coperţi, doar ca urmare a unui capriciu al Proniei unui Tată care, citind Marea Carte a Lumii, îşi savurează reveriile sau somnolenţa folosind în chip de semn de carte siluetele acestor scriitori care nu merită să mai iasă la lumină, rămînînd doar nişte “suveniruri” întemniţate acolo, aproape de “cotorul” istoriei. Aceştia sînt scriitorii lipsiţi de valoare. Cei “morţi”.

Din rîndul acestora se zicea că face parte şi Ion Petrovici. După unsprezece ani petrecuţi (cu o demnitate viguros stoică) în închisorile bolşevice (1945-1956), după ce – în anii de aşa zisă “liberalizare”, 1965-1971 – a fost recuperat doar ca memorialist, publicîndu-i-se trei volume de impresii de călătorie, asupra marelui filosof s-a aşternut tăcerea. Dar el, ca un adevărat “strigoi al reacţiunii” ce era, s-a încăpăţînat să trăiască în conştiinţele oamenilor, fie chiar şi la modul volatil al unor conferinţe ţinute, pe ascuns, în diferite case particulare, conferinţe care făceau deliciul underground-ului cultural românesc din primele decenii ale republicii populare. Apoi, după decembrie 1989, a venit explozia editorială, lui Ion Petrovici fiindu-i reeditate şase cărţi: Introducere în metafizică, Viaţa şi opera lui Immanuel Kant, Probleme de logică, Arthur Schopenhauer, Teoria noţiunilor şi cea care face obiectul acestui articol, Valoarea omului. Deşi succesul de public a fost cert, critica s-a menţinut, parcă, pe coordonatele trasate acum cincizeci de ani – de Iosif Chişinevschi sau Mihail Novicov – şi a salutat apariţia acestor cărţi cu uriaşe salve de… tăcere. Care, atunci cînd, totuşi, a fost silită să înflorească în “recenzii”, s-a transformat în obiecţiuni privind “actualitatea” operei “profesorului” Ion Petrovici, “dilentantismul” său literar etc. Obiecţiuni, toate, nefondate, menite a face din Ion Petrovici doar o estompată figură de decor cultural, lipsită de importanţă aici şi acum. Că nu e aşa ne-o dovedeşte cu vîrf şi îndesat, în rînd cu celelalte, acest volum – intitulat Valoarea omului – ce reuneşte patru conferinţe susţinute de Ion Petrovici între 1923 şi 1928: “Valoarea omului”, “Credinţa în progres”, “Metafizica în filosofia contemporană” şi “Menirea universităţilor”.

Citindu-le, constaţi că, în fapt, Ion Petrovici nu a fost doar un “profesor universitar de filosofie” ci, mai mult, un filosof, ba chiar un înţelept, încununînd ideea cu trăirea şi cumpănind bine nevăzutele urzeli ale lumii. Fapta i-a fost, mereu, consecventă gîndului, nelăsînd caracterul să i se dărăpăneze din cauza goanei după miraje ideatice. Astfel, nu putem să nu observăm că justificarea prezenţei sale, ca “ministru al Culturii şi Educaţiei Naţionale”, alături de mareşalul Ion Antonescu, în timpul “războiului sfînt împotriva bolşevismului”, se afla, bine închegată, în aceste rînduri scrise în 1928:

“Deocamdată ocupîndu-ne de ştiinţă şi avînd în vedere condiţiile speciale în care trăim, voi semnala o consideraţiune pe care o socotesc deosebit de importantă: de la război încoace, fiecare popor se amestecă mult mai mult în treaba celorlalte popoare decît mai înainte, şi cu cît eşti mai mic eşti mai controlat, mai supravegheat. Dată fiind această intensificare a controlului celorlalte popoare care nu mai stau închise în hotarele lor, este de o importanţă excepţională ca să fim totdeauna în ţinută de ceremonie sau, pentru ca expresia să nu fie interpretată altfel decît am gîndit eu, chiar în haina aspră a muncii, dar să nu fim surprinşi niciodată în neglijeul leneşului care nu face nimic. Înainte era viaţa mai patriarhală şi putea oricine să şi-o trăiască cum dorea. Astăzi însă controlul acela a sporit, astăzi se pune problema pentru fiecare popor – şi cu precădere celor mai mici – ce drepturi ai la existenţă şi ce drepturi ai să stăpîneşti pămîntul pe care-l deţii? Evident răspunsul nostru firesc este să arătăm pergamentele şi zapisele noastre, în virtutea cărora ni se cuvine pămîntul pe care ne găsim”.

Ce are a face un profesor universitar cu războiul împotriva celor care nu s-au mulţumit cu “zapisele” noastre şi ne-au răpit Basarabia şi Bucovina? Ne explică Ion Petrovici: “Dar universităţile au mai fost şi focare de patriotism, tot graţie culturii ştiinţifice [...]Ruşii au închis la noi Academia Mihăileană, atunci cînd şi-au dat seama că şcoala aceea începe să prindă serios. Faptul ar părea ciudat la prima vedere, căci s-ar putea spune: ce are a face cercetarea ştiinţifică dezinteresată cu patriotismul? Are foarte mult a face, căci omul de ştiinţă nu se închină în faţa stărilor de fapt ci numai stărilor de drept, şi pe măsură ce cineva va avea spiritul mai ştiinţific se va indigna mai mult şi va găsi că nu-i nici o dreptate ca un popor, fiindcă e mai slab, să fie prigonit de un altul pentru că acesta e mai puternic. ”

Esenţa acestui “culturalism energetic”, convertit în politică, nu e, însă, de natura wotanică, ci creştină: “În decursul războiului [...] încăierarea popoarelor desigur că nu era creştină, dar sacrificiul individului, care îşi dădea bucuros viaţa pentru binele comunităţii lui naţionale, a fost una dintre cele mai sublime aplicaţii ale acelei uitări de sine pe care creştinismul o socoate ca pe suprema virtute. ”

Într-o lume a impulsurilor metalice, a mărşăluirii, a massificării şi egoismului, el predica elanul imponderal, graţia, “subţirimea”: “Trebuie totuşi să recunosc că această teorie [darwinistă – n.n.] – spre deosebire de celelalte două pe care le-am discutat mai înainte – a reuşit să producă adevărate ravagii în conştiinţa morală a omenirii, aşa cum o subţiase creştinismul cu splendidele lui avînduri ideale [...] Scuza evangheliei egoismului şi a forţei ar fi că dînsa este mai ştiinţifică şi mai sănătoasă, că tot etajul superior al virtuţilor creştine este de lemn putred care dăunează etajului de piatră al instinctelor naturale. Şi totuşi ştiinţa ne arată că operele trainice n-au fost acelea ale forţei brutale şi chiar că triumful omului asupra celorlalte vieţuitoare nu s-a făcut cu forţa animală – aici ar fi fost cu siguranţă învins – ci cu acele însuşiri speciale, specific umane: dezinteresarea, sociabilitatea şi raţiunea, care e la rîndu-i o funcţie absolut impersonală. ”.

De altfel, dinamismul nu e numai unul de infrastructură ideatică, ci şi de suprastructură stilistică, textul fiind incizat de numeroase “fulguraţii filosofice şi literare” cu strălucire aforistică: “Este bine să ne comportăm ca şi cum am înţelege că în lumea asta n-am fost chemaţi ca spectatori, nici ca musafiri, ci ca vîslaşi şi ca piloţi. Că braţele nu ne-au fost date ca să le ţinem încrucişate ori să aplaudăm la ocazie, ci ca să lopătăm”; “Pozitivismul este făţiş şi categoric antimetafizic. În locul împărătesei de altă dată el cere să se instaleze sovietul ştiinţelor pozitive”; “O lecţie nu e ca transmiterea unui fapt divers sau a unui cancan; cînd transmiţi un cancan, de obicei spui mai mult decît ştii, la o lecţie trebuie să ştii mai mult decît spui.”

În buna tradiţie a conservatorismului junimist românesc (a cărui paradigmă culturală este viabilă şi astăzi), Ion Petrovici recurge la un melanj de idealism, scepticism, ironie, exprimat într-o proză însorită, cu o frază plină, eclatantă, lucruri care, aş îndrăzni să afirm, fac din Ion Petrovici unul din cei mai interesanţi eseişti români, meritînd să fie recuperat ca atare.

Tocmai această spontaneitate eseistică a sa, acest balans permanent între metafizică şi realitate – asumată ca mediu privilegiat experierii la cald a Adevqrului – îl prefigurează, parcă, pe Nae Ionescu, naţionalistul al cărui spirit ar fi îmbrăţişat bucuros următoarea demonstraţie: “Nu se poate ajunge la conştiinţa unităţii pînă nu ai avut conştiinţa paralelă a diferenţelor. Ideea de umanitate este o idee sintetică şi orice sinteză trebuie să fie precedată de o analiză. Întîi trebuie să ai conştiinţa tuturor diferenţelor şi apoi te poţi ridica la ideea unităţii sintetice. Numai după ce indivizii şi-au limpezit diferenţele afective, ale fiecăruia în parte şi ale grupurilor între ele, numai după ce se vor detaşa caracterele diferenţiale din complexul în care se prezintă în realitate, numai după aceasta se poate ajunge la ideea conştientă a unităţii armonioase a umanităţii.”

Dar poate că Nae Ionescu – cel care-şi întrerupea prelegerea de metafizică pentru a se uita pe geam şi a-şi întreba studenţii dacă nu le place “strada” – ar fi fost satisfăcut şi de modul “trăirist” în care Ion Petrovici înţelegea să le facă să priceapă, “i-mediat”, gnostica teorie a ciclurilor istoriei – punîndu-le în “abis” – pe “cucoanele” venite să-l asculte: “Se pretinde, deci, că lumea evoluează în cicluri, care se repetă întocmai, fără schimbare. Noi, oamenii care trăim astăzi, vom mai trăi încă o dată şi vom trăi la fel, vom traversa aceleaşi evenimente, vom săvîrşi aceleaşi greşeli şi vom face aceleaşi experienţe; eu, prin urmare, am să mai ţin această conferinţă la «Teatrul Mic», nu o dată… ci de mai multe ori; şi voi avea acelaşi public, o sală tot aşa de frumoasă şi de plină.” E adevărat că efectul e oarecum ratat din cauza unui compliment cam de modă veche pe care Nae Ionescu nu l-ar fi făcut.

Aici e diferenţa între cei doi: Nae Ionescu e un tenebros (în mare parte jucat) al cărui cinism îl duce la “realism”, Ion Petrovici e un galant, un solar, un Nae cu surdină, mai puţin aventuros, mai paşnic. Nae Ionescu e tipul intelectualului pur – sînge, neliniştit, Ion Petrovici e tipul aristocratului care îşi deschide salonul intelectualilor “pur sînge”, împărtăşindu-le ideile şi susţinînd conversaţia cu o tonalitate caldă, seniorial-răspicată, neobservîndu-se dorinţa de a epata (“nu mă aflu aici din dorul de a mă produce – năzuinţa de a te produce cam pleacă odată cu tinereţea!”). Ion Petrovici şi Nae Ionescu sînt, pentru filosofia română, un fel de Lorenzo Magnificul şi Benvenuto Cellini. Ion Petrovici e cald, profund şi cumpănit asemeni unui mare senior, Nae Ionescu are febrilitatea genială a unui bastard regal! Amîndoi însă au fost filosofi-spectacol. Şi au încercat o metafizică creştină de pe poziţii politice conservatoare. “Dar, vorba lui Ion Petrovici, prin asta n-am epuizat subiectul, am creat mai mult o atmosferă pentru dezvoltările ulterioare.”

Scrisă de Mircea Platon

No related posts.