Lobby-ul israelian şi politica externă a Statelor Unite

Lobby-ul israelian şi politica externă a Statelor Unite |

Faptul că o asemenea lucrare a fost publicată la Antet spune ceva despre compartimentarea spaţiului livresc la nivelul credibilităţii şi reputaţiei. Dacă Humanitasul are o anumită percepţie asupra culturii, iar Poliromul a îngrijit în ultimii ani foarte bine o serie de cărţi de specialitate în diferite domenii, în schimb Antetul are caracterul unui OTV al editurilor. În forme slab îngrijite, autori mari şi mici, anarhişti sau conservatori sunt scoşi la lumina tiparului în funcţie de considerentele senzaţionalului. Şi este păcat că autori ca Ernest Gellner, Fukuyama, Noam Chomsky nu sunt antetaţi (dacă pot folosi un asemenea barbarism) fie de o altă editură, fie într-un cadru mai adecvat. Departe de a fi parte a literaturii beletristico-SF, cartea reputaţilor autori Stephen M.Walt şi John J.Mearsheimer se doreşte o introspecţie sine ira et studio într-un domeniu spinos al politicii interne şi externe americane. Fără a fi anti-semiţi (lucru pe care îl spun de mai multe ori în volumul cărţii ; nu-i va feri deloc de previzibilele acuzaţii ulterioare) cei doi încearcă să arate că lobby-ul israelian a devenit mult prea puternic decât s-ar cuveni într-o societate liberală şi plurală. Îngrijiorarea celor doi este că hegemonia lobby-ului american în câmpul decizional nu serveşte nici intereselor hegemonului care este America şi nici aliatului din Orientul Mijlociu care este Israelul.

Scrisă în timpul războiului contra terorismului, cartea a stârnit o inflamaţie suplimentară faţă de cea pe care ar fi provocat-o în timpuri mai relaxate din cauza criticilor la adresa administraţiei şi intelectualităţii neoconservatoare.

Trei sunt etapele argumentării celor doi : descrierea structurii politicii americane şi a rolului lobby-istice ; prezentarea acţiunii lobby-ului israelian şi trei- sugerarea unor soluţii.

A.Acţiunea lobby-urilor este un atribut tradiţional al politicii americane. Condiţie a pluralismului şi a participării la putere, acţiunea lobby-urilor este sugerată încă din Scrisoarea Nr.10 a lui James Madison din The Federalist. Pentru Madison nu omogenitatea este cheia prezervării libertăţilor, ci tocmai existenţa unui număr foarte mare de mici facţiuni care nu se pot învinge şi trebuie să înveţe acomodarea reciprocă.

Numeroase lobby-uri etnice dar nu numai concurează pentru a susţine un congresman sau altul. Cum sistemul electorala american este destul de şi deci candidaţii la funcţii politice trebuie să îşi găsească singuri finanţare, acţiunile politice sunt în mare parte vasale acţiunilor economice. Lobby-uri precum cel cubanez, lituanian, polonez, grec, irlandez au deja o tradiţie de câteva decenii bune. Filmele cu mafioţi italo-americani gen Naşul ilusrează episoade ilicite ale relaţiei dintre lumea interlopă şi highpolitics.

Pentru a nu comite eroarea de compoziţie, W&M arată că şi lobby-ul israelian, deşi este predominant evreiesc nu poate fi redus la baza sa etnică şi trebuie judecat în funcţie de agenda sa politică : adică susţinerea ferventă a Israelului[p.95]. Departe de caracterul unei cabale ierarhice gen Înţelepţii Sionului, lobby-ul israelian arată ca o reţea de a grupuri deopotrivă evreieşti şi creştin-sioniste care au un punct focal comun dar au şi divergenţe[p.13 ;15 ;90 şi passim].

“Lobby-ul israelian nu este o cabală, nici o conspraţie sau ceva de genul acesta. E un participant la demodata şi sănătoasa politică a grupurilor de interese, care este la fel de specific americană ca plăcinta cu mere“[p.15]

Printre organizaţiile evreieşti care compun lobby-ul în frunte se află AIPAC (American Israel Public Affairs Committee). Alte sunt Ameinu, Americanii pentru Pace, Pace Acum, Brit Tzedek v’Shalom (Alianţa Evreiască pentru Dreptate şi Pace). Acestea din urmă susţn teza a două state separate : israelian şi palestinian[p.99]. Au existat şi grupuri dizidente precum Breira (Alternativa) fondat în 1973 şi care cerea o relaţie moderată între SUA şi Israel şi erau adepţii retragerii din teritoriile ocupate[p.101]. Dacă în ani ‘50 AIPAC împreună cu altele de gen nu erau decât birouri semi-anonime de câţiva oameni, odată cu Războiul de Şase Zile din iunie 1967. Din acel moment lobby-urile orientate către susţinerea Israelului au devenit mult mai puternice. Atât la nivelul conştiinţelor individuale ale evreilor de pretutindeni cât şi al grupurilor de expertiză şi organizaţiilor militante la nivel public.

W&M afirmă că odată cu anii ‘70 lobby-ul este confiscat de o serie de personalităţi perene care nu mai reflectă opţiunea evreilor americani de rând ci relaţiile intie cu guvernul de la Tel-Aviv. Raymond Aron însuşi, cu decenii în urmă, observă acelaşi lucru spunând că lobby-ul israelian din America (politologul nu face distincţia făcută de W&M dintre a fi israelian şi a fi evreu, ci este mai tranşant vorbind despre lobby-ul evreiesc) are mereu aceeaşi părere cu politica din Israel, fără a avea o autonomie de gândire. Fapt care nu i se părea “sănătos”. [1] Mult mai către zilele noastre, istoricul Tony Judt, care a susţinut cartea celor doi politologi, confirma acelaşi lucru: începând cu anii ‘70 evreii americani au început să se definească în raport cu două referenţiale: Holocaustul şi Israelul. Orice critică faţă de politica Tel-Avivului este resimţită că o jignire personală. [2]

Alături de susţinătorii de sorginte evreiască, creştinii habotnici găsesc Israelul o pagină în povestea biblică ce se termină cu Armagheonul. Pământul Sfânt trebuie apărat pentru că este cheia mântuirii creştine înaintea celei de-a Doua Veniri. Printre personalităţile de gen sunt pastorii Dwight Moody, defunctul Jerry Falwell, John Hagge ori politicieni precum Tom Delay şi Richard Armey (republicani de Texas) [p.18]. Gândirea acestor creştini sionişti cum a fost numiţi se trage din doctrina dispensaţionalismului apărută în Anglia secolului XIX prin eforturile unor pastori anglicani ca Louis Way şi John Nelson Darby.

După cum remaca universitarul israelo-american Gershom Gorenberg relaţia cu creştinii sionişti este una de necesitate: “[creştinii sionişti] nu-i iubesc pe evreii din realitate. Ei ne iubesc ca personaje în povestea lor, în piesa lor de teatru … şi e o piesă în cinci acte în care evreii dispar în actul al patrulea.“[p.112]

B. În primele cinci decenii de existenţă, relaţia SUA-Israel a fost întreţinută la nivel psihologic (creştinii şi europenii sunt vinovaţi pentru Holocaust şi deci trebuie să sprjine Israelul. Este vorba de acea poveste a vinei de care vorbeşte Tony Judt) [3] şi strategic (Occidentul are nevoie de o democraţie prietenă în Orientul Asiei Mici pentru a proteja fluxul de petrol şi a fi cazemată contra comunismului). De aceea, mai ales de la Războiul de Yom Kippur (octombrie 1973) ajutorul american către Israel a crescut pentru a fi astăzi, la nivel de 3 miliarde dolari. În 2005 ajutorul total american către Israel a ajuns la peste 150 miliarde de dolari.(nu ştiu dacă cifra este reală sau doar o greşeală de traducerer). Numai cei 3 miliarde dolari înseamnă 2% din PIB-ul israelian şi 500 de dolari împărţiţi per capita. Prin contrast, ajutorul oferit Pakistanului, un alt stat prieten SUA, este de doar 5 dolari per capita.[p.25]

Însă nu numai că Israelul a fost un aliat minor în lupta contra Kremlinului,dar şi unul neloial. Afacerile de spionaj ale Mossad-ului şi altor servicii secrete israeliene s-au văzut în celebra Afacere Pollard. În anii ‘80 John Jay Pollard un analist militar american bine văzut, a fost prins furând secrete de stat pentru folosul Tel-Avivului. Cazul său nu este unic. Dar cel mai dramatic este ca America sprijină un stat care deşi se vrea o Atenă în mijlocul barbarilor, se comportă ca brutala Spartă. Fără a da vina numai pe politicienii isralieni, belicozitatea acestora de-a lungul anilor a subminat efortul de pace, i-a ostilizat pe palestinieni şi a adus cohorte de duşmănie din partea statelor arabe din regiune.

Walt şi Mearsheimer nu cer ca Israelul să fie abandonat. Dimpotrivă ! Ci doar ajutorul oferit Tel-Avivului trebuie calibrat pentru a nu obţine o spirală a duşmăniei cu alte ţări.

C. Ultima parte, cea referitoare la soluţii este deopotrivă confesiunea unui scepticism dar şi apelul la acţiune. Autorii nu cred că lobby-ului israelian îi poate fi contrapus un contra-lobby dar cer ca spaţiul public, mediatic, universitar să devină mult mai deschis şi să restaureze dreptul firesc la polemică.

Polarizând dezbaterea americană, Walt şi Mearsheimer au fost susţinuţi în efortul lor de preşedintele Jimmy Carter ca şi de fostul său oficial, Zbigniew Brzezinski. Un alt sprijin a venit din partea istoricului de origine iudaică Tony Judt- arătând aşadar că polemica lansată nu este doar o şarjă a contra evreilor/ un preludiu intelectual la vreun nou progrom. Brzezinski(1997 ;2003) însuşi ridica o problemă la care cartea lui W&M se constituie în studiu de caz : cu cât America devină mai cosmopolită iar elementul WASP se împuţinează, concurenţa lobby-urilor etnice va face ca decizia politică să fie tot mai dificilă. Nu îi poţi împăca pe toţi la urma urmelor ! Poate că un plus ar fi fost adus dacă lucrarea ar fi detaliat mai mult prezenţa şi efectul altor lobby-uri : hispanic, turc, poate indian sau chinez. O altă critică ce se poate aduce este că războiul contra terorii este într-o mult prea mare măsură explicat prin acţiunea lobby-istică şi mai puţin prin motive ca ideologia liberală, nevoia de petrol sau complexul militaro-industrial. Un punct fragil pe care adversarii l-au exploatat din plin.

Însă injectând morfina obiectivităţii au arătat cât de delirant poate fi spaţiul public american. Greu de imaginat într-o ţară cladită pe dreptul de a nu fi de acord iar libertatea este atât de mult investită în ştiinţă. Într-o naţiune în care pluralismul este confiscat, consensul nu mai poate fi decât colaboraţionism. Eşti obligat să taci sau să te raliezi celui mai puternic pentru a supravieţui. America are o tradiţie a luptei contra monopolurilor. Poate că şi acum va găsi modalitatea de a restabili dreptul la dezacord.

Este păcat că în zona românească asemenea discuţii nu au loc în mainstream ci doar în zonele periferice (extremişti, legionari, conspiraţionşti, cercuri închise şamd)*. Susţinerea tacită a Israelului ca efort de a ne integra Occidentului ne-ar putea aduce inamici neaşteptaţi dintr-un Orient aflat mereu pe marginea dezintegrării.

Note:

[1] Raymond Aron, Essay sur la condition juive contemporaine, Ed De Fallois, Paris, 1989, p.253

[2] Tony Judt în The Israel Lobby (Marije Meerman, VPRO Backlight 2007), min 23-25/28-30,

[3] Ibidem, min.38-40

* Un prieten care a scris prefaţa unei alte cărţi de-a lui Stephen Walt aducea aminte în prefaţa şi de coautoratul acestuia cu Mearshemier considerând “Lobby-ul israelian” drept un produs bombastic şi exagerat. Ulterior, într-o discuţie cu mine îmi mărturisea că susţine într-o mult mai mare măsura teza lor. Faptul arată că, deşi poate mulţi oameni cred în validitatea argumentelor cărţii se feresc să o arate pentru a nu fi stigmatizaţi prin contagiune.

Autor: John J.Mearsheimer, Stephen M.Walt
Rating:
Editura Antet
406 pagini
ISBN: 978-973-636-298-9

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Manual de politică externă
2. Cu politica la psihiatru – PSIHOLOGIE POLITICĂ