Logica nu (mai) e bună

Autori: Chaïm Perelman, Lucie Olbrecht-Tyteca
Rating:
Editura: University of Notre Dame Press, Indiana
Anul apariţiei: 1982
324 pagini
ISBN: 0-268-01604-6

La începutul verii acestui an, campania (de presă, de bloguri, de toate felurile) „pro-logica în licee” făcea furori ici colo, punând adepţi ai gândirii … bune împotriva ignoranţilor ei adversari. Ce oameni răi aceia care doreau să arunce peste frontiera programei şcolare bătrânul subiect! „Logica e bună”, chiar aşa s-a numit toată păţania. În ziare, la televizor, pe ziduri, pe forum-uri toată lumea părea de acord: trebuie să strigăm înspre legiuitor, ori altfel copiii noştri şi copiii lor vor deveni nişte … ilogici. Puţini ştiau sau oricum puţin conta că în Occident lucrurile se îndreaptă, de o bună bucată de timp, în exact direcţia opusă. Văzute în sensul cel mai general, gândirea, gândirea critică, raţionamentul, argumentul, evaluarea raţională etc, toate acestea, aduse în domeniul limbajului natural începuseră să se ferească de logică. Ba mai mult, logica matematică modernă (Ferge, Rusell, Hilbert) părea un monstru prea abstract, prea „îngust” – pe cât era de imens –, prea contraintuitiv şi prea tehnic. Logica nu mai era bună.

Unul din rezultatele acestui nou mod teoretic a fost construirea aşa numitei logici informale care avea să fie o soră mai mică şi mai accesibilă a logicii moderne, o logică aplicată. Desigur, termenul nu poate să nu dea un uşor fior de contradicţie, însă chiar menirea pentru care a fost generat sare din tiparele constituirii ştiinţifice. Un executive order oarecare al Universităţii de Stat din California (nr. 338 din 1980) cerea explicit un domeniu „făcut să aducă o mai bună înţelegere a relaţiei dintre limbaj natural şi logică, să genereze abilitatea de a analiza, critica şi susţine idei, de a raţiona deductiv şi inductiv[…] prin judecăţi clare de cunoaştere sau convingere”. Nu ştiu dacă am definit suficient logica informală, dar ce instituţionalizare mai propice poate spera un nou-născut epistemologic? Unul din scopurile adiacente ale acestui demers era să găsească o alternativă pentru artificialele exemple din manualele de logică şi să le înlocuiască cu unele din politică, advertising sau mass-media.

Însă chiar înainte de acest vizibil pas înainte, câteva lucruri importante (şi, uitându-ne înapoi, le vom putea numi necesare) au avut loc în locuri îndepărtate de Statele Unite. În 1958 apăreau la câteva săptămâni distanţă „Traité de l’argumentation – la nouvelle rhétorique” a belgianului de origine poloneză Chaïm Perelman şi a colegei lui Lucie Olbrecht-Tyteca (proiect început încă din 1947) şi „The Uses of Argument” a britanicului Stephen Toulmin, în 1970 australianul C.L. Hamblin publică „Fallacies” o carte devenită rapid celebră iar în 1977 Anthony Blair şi Ralph H. Johnson publică împreună „Logical self-defence” (cunoscută drept lucrarea de debut a logicii informale).

Ne vom ocupa aici de prima din lucrările menţionate, aşa numita „nouă retorică” a lui Chaïm Perelman, mai exact de un volum ulterior („The Realm of Rhetoric”, 1982) – un fel de prolegomene pentru cititorul anglofon la voluminosul tratat de la jumătatea secolului. Astăzi cu greu mai putem cataloga această lucrare una de logică informală, dar vom vedea că aportul ei este necesar oricărui demers din sfera teoriei argumentării. Fără cale de întoarcere, sistemul formal (cu „marea lui diviziune” între deducţie şi inducţie) este lăsat deoparte pentru analiza limbajului formalizat, în vreme ce americanul „reasonable speech” ocupă de-acum prima poziţie captând toată atenţia teoretică. „A echivala pricipiile şi procesele argumentului practic cu principiile şi procesele logicii formale şi ale matematicii este pur şi simplu greşit” (cum, de altfel, observase şi Aristotel separând raţionamentul demonstrativ de cel dialectic).

Bun, acum că am izgonit „metanaraţiunea” medievală a raţionalităţii, ce-i de făcut? În primul rând, trebuie să observăm că majoritatea argumentelor folosite în mod obişnuit „pretind raţionalitate”, vorbim despre „argument rezonabil”, „bun”, „puternic” sau spunem deseori „fără îndoială”, chiar dacă nu vorbim despre validitate logică. Diferenţa dintre cele două tipuri de întemeiere este că, în vreme ce discursul demonstrativ (denumit şi axiomatico-deductiv, datorită felului în care foloseşte şi generează premise) are de a face cu adevărul, discursul argumentativ-retoric are de a face cu adeziunea. Pentru adevăr, adeziunea este realmente neimportantă, în vreme ce pentru adeziune, adevărul este foarte puţin important. Fostul discurs „normal” al adevărului convingător – discursul „universalizabil”, adică acceptabil în principiu oricărei minţi raţionale – este lăsat de o parte, pentru a urmări discursul „adresat unei audienţe specifice”.

Opoziţia faţă de anumite părţi ale Organonului lui Aristotel sunt evidente (de altfel, noua retorică nu putea fi în totalitate nouă): „the aim of argumentation is not, like demonstration [adică aşa cum ne învăţa Analitica primă n.m.], to prove the truth of the conclusion from premises, but to transfer to the conclusion the adherence accorded to the premises”. Adeziunea asupra premiselor vine din fapte cunoscute şi informaţii stabile, din prezumţii asupra normalităţii şi asupra unor inducţii pe care se poate conta, din valori general acceptate sau ierarhii cunoscute etc. Ideea este că nimic din toate acestea nu capătă un „1” sau un „0” aşa cum acordau logicienii antrenaţi în probarea veridicităţii sau a suficienţei. Nu există reguli stricte ale deducţiei şi tabele, calculus şi metode prescurtate, evaluări matriciale şi verdicte inatacabile. Când primul politician îşi va aduce în parlament, pentru a arăta colegilor din opoziţie, lista cu argumente formalizate şi reduse la absurd pentru a fi verificate, aceste premise teoretice vor deveni futile. Până atunci, „pentru orice teză care nu este fundamentată pe intuiţie de-la-sine-evidentă trebuie să recurgem la tehnici argumentative”, i.e. la persuasiune, la retorică. Ne putem întreba, pe bună dreptate, cum rămâne cu dialectic

Nu întâmplător, partea cea mai consistentă a lucrării (atât a originalului, cât şi a prolegomenelor de care ne ocupăm acum) este de ordin descriptiv-empiric, în care mulţimea face regula, cu exemple preluate din toate domeniile: juridic, filosofic, literar, advertising, politic, media etc. Cele două categorii de tehnici – asociere (liaisons) şi disociere (division) reprezintă bornele teoretice ale încadrării procesului de argumentare.

Asocierea este împărţită apoi în argumente cvasi-logice (care „pot fi înţelese drept asemănări ale gândirii logice, matematice sau formale”), argumente bazate pe structura realităţii (care fac apel la „elements of reality associated with each other in a recognized liaison”, cum ar fi legătura cauzală sau cunoaşterea pragmatică în funcţie de efecte) şi argumente care creează realitatea (felul în care exemplul creează o lege sau o structură sau oricum anumite regularităţi, felul în care analogia sau metafora creează o simetrie etc). Disocierea e mult mai vastă şi mai greu de încadrat în scheme: aparenţă-realitate, act-persoană, accident-esenţă, unitate-multiplicitate etc, cert este că, ne spune Perelman, gândirea prin disociere este cea mai răspândită formă de gândire, şi de aceea şi cea mai frecventă formă de argumentare. Atunci când simţul comun este pus în faţa unor incompatibilităţi, el este nevoit să disocieze dificultatea în părţi mai mici pentru a putea judeca separat cu privire la fiecare dintre ele. În paharul cu apă, linguriţa pare ruptă cu toate că o vom putea atinge încât să ne dăm seama de unitate ei. Unitate şi multiplicitate deopotrivă încalcă principiul non-contradicţiei, aşa încât cele două ipostaze sunt gândite separat (ca termen I aparent şi termen II real) pentru a fi înţelese şi rezolvate.

Am refăcut aici oarecum mecanic peisajul argumentativ aşa cum îl compune Perelman şi cred ar fi fost inutil să insist pe vreuna sau alta din tehnicile prezentate. Taxonomia discursului argumentativ nu este astăzi recunoscută în mod general (ne vom întâlni aici cu multe alte variante). Voi înlocui detalierea aleatorie a unor tehnici dintre cele de mai sus cu explicarea câtorva concepte esenţiale în reabilitarea „noii retorici”, a „imperiului retoric” („The Rhealm of Rhetoric”/”L’empire Rhétorique”).

Conturarea unei prezenţe argumentative prin operarea unor alegeri elementare este în acelaşi timp un fapt dezirabil şi inevitabil. „Orice argument implică o selecţie preliminară de fapte şi valori, descrierea lor specifică într-o anumită limbă şi un accent care variază în funcţie de importanţa oferită acestora”. Ca să preluăm o formulă inspirată a unui alt autor (Bryan Garsten), locutorul „merely puts words into the air” (pune doar cuvintele la dispoziţia auditorului). Dacă cineva decide „Aşa este, m-ai persuadat!” el nu descrie un fapt care i s-a întâmplat ci (aici gramatica poate fi înşelătoare) un lucru pe care el l-a înfăptuit. Cu toate acestea, insistă Perelman, oratorul aruncă anumite cuvinte în aer, alegând să prezinte anumite fapte, singularizându-le. El va utiliza un anumit set de concepte înăuntrul căruia va domina o anumită atitudine propoziţională care vor atrage atenţia în mod diferit. În continuarea acestei idei, intesecţiile cu Retorica lui Aristotel sunt aduse la suprafaţă: „Oratorul nu trebuie să enumere toate legăturile raţiunii sale aşa cum o face logicianul; el poate intui premisele asupra cărora toată lumea este de acord (…) ceea ce corespunde definiţiei entimemei văzută ca «silogism retoric». Aceasta poate insista, poate prelungi, poate ascunde sau poate amplifica” şi toate acestea doar făcând alegerile corecte. Este locul în care retorica devine, într-adevăr, o artă.

Dincolo de importanţa majoră în domeniul argumentării (pe care toată lumea pare să o recunoască), Perelman are câteva zone în care critica ulterioară a putut inverveni. Spre exemplu, în tot acest „imperiu al retoricii”, cum rămâne cu dialectica şi unde ar mai fi spaţiul ei de manevră? Este evident că nu putem trata toate situaţiile întemeiate argumentativ drept non-dialectice (putem spune chiar că de cele mai multe ori, argumentarea produce de fapt un dialog, un schimb de „apărări” ale unor teze diferite) – şi-atunci de unde atenţia teoretică minimă dată de Perelman acestui aspect? Aceasta este o întrebare … retorică. Cert este că, în mod paradoxal, acest studiu orientat spre audienţă lasă puţin credit raţionalităţii audienţei şi lasă puţin loc întrebărilor, reacţiilor şi, în definitiv, retoricii acesteia. Audienţa este, pentru Perelman, inevitabil supusă unor predispoziţii de care retorul se poate folosi pentru a câştiga adeziune (nu întâmplător genul edificator al retoricii, ne spune autorul, este cel epidictic), aşadar inevitabil tăcută, dacă nu chiar mută.

Ideea din capitolul final conform căreia „rhetoric covers the vast field of nonformalized thought” păcătuieşte deci prin omisiune. Cu toate acestea, chiar aşa formulată, îi vom atribui greutatea pe care o merită şi vom observa alături de autor că teoria argumentării şi-a început propriu-zis activitatea după decăderea sistemului cartezian. Descartes urmărea o „cale de cunoaştere care să ne ducă spre contemplarea adevăratului Dumnezeu, în care sunt toate comorile ştiinţei şi înţelepciunii” iar Spinoza afirma că „toate ideile, în măsura în care le raportăm la Dumnezeu, sunt adevărate” (propoziţia XXXII din Etica). Istoria discursului aşa cum o vede Perelman se desfăşoară astfel: „daţi la o parte garanţia pe care Dumnezeu o oferă evidenţei şi, brusc, orice gând devine uman, failibil, şi nepăzit de posibilitatea controversei […] axiomele devin informale”.

Religia, filosofia, etica, domeniul juridic şi chiar ştiinţa (ca să nu mai vorbim de conversaţia comună), toate aceste activităţi intelectuale apar drept rezonabile în măsura în care sunt susţinute de un aparat argumentativ, de un conţinut şi de o tehnică argumentativă. Ne aflăm de aceea în spaţiul dintre necesar şi arbitrar, în care nici logica nu mai e suficientă, nici „conversation stopper”-ul divinităţii nu mai funcţionează, în care ne situăm cu toţii fără ştim neapărat, asemenea personajului lui Moliere care îşi dă seama că făcuse proză toată viaţa lui.

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. Descifrând logica puterii – CE ESTE AUTORITATEA?
2. Poftă bună, România! – UZURPATORII
3. Lecția de bună purtare – DESPRE EMINESCU ŞI HASDEU
4. Cea mai bună dintre toate lumile posibile. Sau nu? Utopia