Manual de politică externă

Iulia Motoc, Şerban Filip Cioculescu – Manual de analiză a politicii externe|

Se poate pune problema de ce într-o ţară cu atât de mulţi analişti şi comentatori politici mai este nevoie de politologi şi de un demers ştiinţific aferent. Românul pare să se fi născut animal politic într-un măsură chiar mai mare decât cea acceptată de Aristotel. Pentru acesta, calitatea deplină de zoon politikon aparţinea doar unei suprapături subţiri de atenieni aflate peste femei, sclavi şi masa flotantă a metecilor.

Cu o altă rezervă sceptică ceva mai cerebrală, se poate întreba de ce avem nevoie de o reflexie politologică serioasă din moment ce între teorie, normativism şi realitatea puterii este un atât de mare ecart.

O a treia rezervă, poate nici măcar conştientă este că pentru noi, ca naţiune, istoria pur şi simplu s-a sfârşit ! Odată intraţi în NATO şi Uniunea Europeană s-au sfârşit orice scopuri colective. Adevărata diplomaţie pare să se afle fie în brandul de ţară al Ministerului Turismului sau în imaginile cu care România alimentează imaginarul occidental : Revoluţia violentă din 1989, mineriadele, corupţia cronică, decalajul economic, orfelinatele cu copii sau procesele de la CEDO.

Un răspuns la toate cele trei observaţii de mai sus este că toate marile naţiuni, imperii sau culturi au ajuns la măreţie tocmai pentru că au reuşit să depăşească amatorismul în orice domeniu cu un corp solid de cunoştinţe transponibile în practică.

Ca parte regaliană a politicii, rezervată prin tradiţie Prinţului/Regelui, diplomaţia este ştiinţa/arta sincronizării vanităţilor. Dacă putem greşi ca oameni de afaceri, persoane de particulare, chiar politicieni sau oameni de litere, diplomaţia este spaţiul exigenţelor ireproşabile. Este arta de a-l flata pe celălalt chiar şi atunci când îl jigneşti sau de a cerşi fără a te coborî prea tare pentru a promova un interes sau un altul. Ca şi şahul, baletul sau scrima şi diplomaţia are nevoie de un corpus în care teoria a solidificat practica anterioară. Volumul coordonat de Şerban Filip Cioculescu şi Iulia Motoc vine să facă dreptate pe o hartă încă puţin trasată la noi după 1990. Articulând în jurul lor o serie de teoreticieni şi oameni politici contemporani, Manualul de analiză a politicii externe se doreşte un ghid pentru cei care vor să treacă de jurnalismul lecturilor de noptieră din domeniu.

Posedând o bogată cunoaştere a literaturii de specialitate precum şi o experienţă instituţională, coordonatorii au adunat un număr solid de personalităţi relevante într-un fel sau altul pentru facerea şi/sau înţelegerea politicii externe româneşti din recentele două decenii. Andrei Pleşu, Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Petre Roman, Ruxandra Ivan, Luciana Ghica, Filon Morar, Vlad Nistor alături de discursurile preşedinţilor României semnează pentru a înmănunchia volumul.

Pilonul principal al argumentaţiei constă în trasarea unei distincţii între analiza de politică externă şi teoria relaţiilor internaţionale. Diferenţa dintre ele poate fi asemuită diferenţei dintre psihologie şi sociologie. Prima încearcă să trateze pacientul, cu dosarul său unic, eventual în relaţiile cu ceilalţi. Sociologia este interesată de media comportamentelor sociale, de tendinţele în care toţi indivizii sau măcar grupuri sociale se integrează, indiferent de particulărităţi. Dacă analiza politicii externe se referă la conduita unui stat în raport cu restul, teoria relaţiilor internaţionale este un efort relativ abstractizant care încearcă să găsească modele de comportament, de a descrie dinamica sistemului per ansamblu. Este o sociologie a statelor (şi de o bună bucată de vreme şi a actorilor non-statali).

Iulia Motoc este interesată de prezentarea teoriei deciziei. Perspectiva clasică a domeniului concepea statul ca pe un actor raţional, unitar, care îşi calcula acţiunile în funcţie de costuri-beneficii. Dar actorul nu este niciodată unitar, e fiind o compoziţie de ramuri birocratice, instituţii, grupuri de presiuni din care decizia finală trebuie să se concretizeze. În cuvintele lui Edward Carr, clasic al anilor ‘30-’50 statul este “o ficţiune sau o ipoteză necesară, un instrument inventat de spiritul uman spre a face faţă structurii unei societăţi dezvoltate” [Carr, 1939, pp.148-149 apud Motoc, p.88]

Odată cu anii’50-’60 revoluţia behavioristă din Statele Unite a înlocuit istoria diplomatică cu investigaţii psiho-instituţionale care sondau în limbajul, mentalul decidenţilor. “Esenţa deciziei” a lui Graham Allison a devenit un locus classicus [Motoc, p.89] pentru ceea ce înseamnă modul cum se formează politica externă, având drept studiu de caz criza rachetelor din Cuba. Cercetări ulterioare precum cele ale lui Robert Jervis, Ned Lebow, Harold şi Margaret Sprout sau Halevi Holsti au extins aria cercetărilor introducând termeni ca: sistem de credinţe, mediu psihologic sau cod pentru a descrie comportamentul politicienilor. Morala celor de mai sus ne arată că nu mai putem azi vorbi de politică, şi mai restrâns de diplomaţie fără a vorbi de politicieni şi diplomaţi. Termenii umbrelă pe care îi folosim de atâtea ori ca : democraţie, clasă socială/politică, comunism, terorism/terorişti şamd ascund un fluviu de nuanţe peste care etichetele pot fi artificiale (şi superficiale).

Demersul lui Şerban Cioculescu în schimb provine dintr-o insatisfacţie legată de preluarea forţată a unor franje de literatură şi termeni occidentali calaţi în schimb pe vechi obsesii şi fixisme tradiţionale. Deşi autorul deplânge lipsa unor analize calificate asupra politicii externe, săgeţile par mai degrabă îndreptate asupra osificării în spaţiul românesc academic a studiilor istorice deformate ideologic sau a geopoliticii : ambele perpetuând ideea unui mediu internaţional etern ostil impregnat de tendinţe imuabile (Marea Neagră este singurul nostru prieten; ungurii ne vor Ardealul; Rusia doreşte să pună graniţa pe Carpaţi şamd). Constructivismul, spre exemplu, aflat într-un contrast vădit cu geopolitica şi determinismul geografic vede comportamentul statelor rezidând în percepţiile culturale, ideologice, identitare- percepţii care se schimbă în timp.

Aşadar integrarea României în NATO nu poate fi explicată numai prin referinţe realiste sau geopolitice (vecinătatea Mării Negre, resurse petrolifere, teama de Kremlin) ci prin existenţa unor norme occidentale pe care statele est-europene au trebuit să le interiorizeze [Cioculescu, pp.98-112].

Miza unor instrumente teoretice potrivite este însăşi asigurarea securităţii naţionale. Şi mai mult decât atât : cum politica externă este mai mult decât căutarea securităţii, o diplomaţie vizionară este una care exploatează ocaziile oferite de sistem fără a cădea în capcane care să-i expună vulnerabilităţile [Meleşcanu şi Cioculescu, pp.189-192]

Remarcii de mai sus că politica externă românească nu-şi mai are locul într-o lume în care suveranitatea se topeşte în mareea globalizantă sau deciziile sunt luate la Bruxelles Andrei Pleşu, Teodor Baconschi şi Adrian Severin îi răspund în mod diferit.

Dacă pentru Teodor Meleşcanu consensul politico-popular al racordării la Occident este ceva evident, pentru Pleşu mimarea unor valori şi practici apusene nu trebuie să ne ducă în eroare cu privire la un sfârşit al istoriei pentru diplomaţia românească. Departe de a fi un servil funcţionar al Centrului care zâmbeşte somnolent, diplomatul/amabasadorul devine parte a unei federaţii diplomatice. El trebuie să actioneze deopotrivă ca român şi ca european şi să promoveze interesele naţionale şi comunitare. [Pleşu, pp.58-60]

Poate fără să-şi propună Teodor Baconschi se află în continuarea ideilor lui Andrei Pleşu. Citându-l pe Ortega y Gasset diplomatul român aminteşte că popoarele Europei nu-şi mai pot concepe destinele izolat. Ele trebuie să muncească la propria relaţia comunitară. În acest caz, diplomatul postmodern (român pentru cazul ce ne interesează) devine managerul unei socializări transnaţionale pe vechiul continent. El contribuie la facerea Europei[pp.82-84]

Adrian Severin este cel mai pesimist din întreg volumul. Clar îndepărtat de viziunea unui Fukuyama din anii ‘90, Fareed Zakaria sau Thomas Friedman, gânditorul de stânga se apropie mai mult de scriitorii francezi ca Emmanuel Todd sau Alain Joxe. Pentru Severin, unipolarismul american, oricum efemer şi-a scurtat propria viaţă din cauza lipsei de realism şi narcisismului celor de la Washington. Pax americana a putut dura atâta timp cât subiecţii ei ne-americani au crezut un hegemonism luminat care să întreţină stabilitatea internaţională. Cazul unei Georgii invadate de Rusia la care Vestul s-a holbat neputincioasă este exemplul clar al neputinţei ordinii liberale. După dezordinea unipolară pare să urmeze un sistem internaţional oligarhic : marile puterii vor rivaliza economic înconjurate de periferiile instabile cărora le este rezervat un scenariu tip Mad Max. Picurând prin stilou exemplul Romei cucerite de Odoacru sau autoritarismul cromwellian Severin pare să sugereze, fie şi subliminal nevoia unei diplomaţii româneşti lucide într-o lume în care pericolele se arată la orizont. [Severin, pp.60-64]

Reflexiile de mai sus, unele complementare, altele contradictorii fac din Manualul de analiză a politicii externe un ghid util pentru înţelegerea celei mai ignorate părţi a istoriei : istoria recentă. Adică acel prezent extins în care se plămădeşte viitorul.

Titlu complet: Manual de analiză a politicii externe
Coordonatori: Iulia Motoc, Şerban Filip Cioculescu
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2010
453 pagini

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Cu politica la psihiatru – PSIHOLOGIE POLITICĂ