Manualul de “romeală” al copiilor noştri – ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE
Autor: Eugen Negrici
Rating:
Avem nevoie în răstimpuri de duşuri reci, mobilizatoare (eventual purificatoare), care să ne şocheze termic sufletul naţional, să ne potolească înflăcărarea evocărilor şi să tempereze grija maternă cu care manevrăm conceptul de „literatură română”. Mă tem că românul se va fi născut poet şi veşnicia se va fi născut la sat multă vreme de-acum înainte, dar o minimă luciditate every once in a while va fi tare instructivă.
Cu instrumentele potrivite – de regulă bisturiul mic şi aparent inofensiv al eseului, dar cu care pătrunde adânc sub epiderma literară, cu cinism şi ochi pentru sinteză, Eugen Negrici pare hotărât să răstoarne literatura română. Sau oricum, să ne răstoarne pe noi astfel încât să vedem corect slova românească („de la origini până în prezent”), dezbrăcată de voalurile menite să-i acopere excesele, uşor şchioapă şi „rezultat al unei naşteri dificile”. Perspectiva criticului vine, am putea spune, pe linia studiilor lui Mircea Eliade şi se constituie fără dificultăţi (nu e, de altfel, singura) într-o „mitografie literară”. Teza principală porneşte aşadar de la „pânza freatică” a miturilor (Raul Girardet), acea „potenţialitate mitică în regim de permanenţă” pe care aşezăm culturile şi din care, în momente de restrişte, ţâşnesc violent şi inevitabil, izvoare care modifică demersul interpretativ, sistemul de valori, dar mai ales procesele creatoare.
Cititorii, scriitorii, istoricii literari şi criticii români din toate vremurile primesc în „Iluziile literaturii române” o săpuneală severă, părintească („de s-o ţinem minte”) urmată la tot pasul de explicaţii greu de contrat. Cartea apare ca o sinteză a unor lucrări mai vechi („Poezia medievală…”, „Naraţiunea în operele lui Grigore Ureche şi Miron Costin”, „Literatura română sub comunism”), ideea mecanismului compensării fiind readusă în discuţie, re-argumentată şi completată.
Răspunsul este, mai peste tot, nu. Clasele IX-XII, ţineţi-vă bine! Simbolismul românesc nu este modern, oricât am trage de tematica lui pentru a-l sincroniza iar „cea mai mare parte a poeziei interbelice nu pare a intra în zona liricii moderne, aşa cum o înţelegem astăzi prin Hugo Friedrich”. Şi, dacă tot am început, să vă spunem şi că avangarda română (primul val) rămâne cu mare parte din producţiile ei în premodernism. Iar asta pentru că nu avem un romantism veritabil aşa cum îl învăţăm în orele de curs şi o ştim asta încă de la Istoria literaturii… din 1944 şi capitolul redactat de Şerban Cioculescu. Era firesc ca lucrurile să evolueze astfel, fiindcă nu avem un clasicism veritabil, aşa cum nu putem releva un umanism românesc în formă occidentală, ce să mai vorbim de renaştere sau cultură barocă.
Literatura română e un lung şir de rupturi istorico-sociale, mai mari (de feudalism, de capitalism şi de comunism) sau mai mici (cele 3 perioade ale literaturii comuniste), în care starea de spririt dominantă a fost cea de insecuritate şi frustrare. De unde două impulsuri (aici teoria merită uşor interogată, căci nu e clar de ce ar fi doar două, sau de ce doar acestea): impulsul protector şi impulsul compensator. Primul aduce tabuizarea patrimoniului literar şi-l face intangibil din punct de vedere critic, impune credinţa în perenitate şi stabilitate, canonizează figuri altfel „banalizabile” (vezi Eminescu, Labiş sau Arghezi la un pas de scoatere din cărţi în unele perioade literare), înfiinţează părinţi protectori de-o valoare literară modestă (Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga) şi idealizează generaţii (’30 ’60 ’80). Al doilea vede contiunitate şi organicitate acolo unde sunt „gropi de literaritate”, împinge originea literaturii române cât mai în spate pentru un plus de nobleţe şi acţionează ocrotitor faţă de memoria naţională şi trecutul ei firav, căruia occidentul cu toate necazurile lui nu i-a priit nicidecum.
Pentru cei cu un pic de ochi, toate acestea pot părea ca o teorie în răspăr al lui Loviescu. Eugen Negrici explică psihologic şi mitografic ceea ce lovinescu încerca să opereze, să cureţe şi să pună la loc: „fondul nostru etno-psihic”, ca o năpastă pe care trebuie s-o cărăm evolutiv, când forma ar vrea să meargă revoluţionar. Răspunsul lui pare a fi o temperare a diatribei nesincronizării: „toate acestea sunt normale”. Ba mai mult, „se înşeală cei care, mizând pe siguranţa logicii evolutive (şi înfruptându-se, în fond, din mitul progresului) cred că asistăm, astăzi, la un proces de desacralizare şi demitizare treptată. Opinia aceasta […] se va sfărâma la următorul derapaj al istoriei”. Altfel spus, şi revenind la ideea din debut, vom avea mereu nevoie de aceste duşuri reci, căci de fiecare dată când civilizaţia se va impune culturii, se va produce anxietate. Iar, la fiecare ieşire de anxietate vom putea observa un mit generând amplificări de tot felul pentru a compensa tot felul de neajunsuri.
La noi, date fiind condiţiile, a funcţionat mai degrabă mitul „Paradisul pierdut” şi al „Vârstei de Aur”, în detrimentul mitului „Progresului” şi al „Propăşirii”. Se spune că, odată cu ultima ruptură – cea de comunism, am putea asista însă la o schimbare/inversare a acestora. Scăpând şi de compensarea pe care o constiutie invocarea unui postmodernism românesc, am putea, pare a spune autorul, reorganiza felul în care revedem trecutul. Subsolul nostru va tresări, se va cutremura şi tulbura de-acum încolo de fiecare dată când va avea ocazia şi se va simţi ameninţat de mişcări dubioase la suprafaţă. Le vem vedea de-azi înainte sau rămânem la mentalitatea care a construit „sfântul Eminescu” ani la rândul? Aceasta e adevărata miză a lui Negrici.
Scrisă de Octav Popa
Related posts:
Mai nou, ma apuca asa un plictis cand aud de inca unul care vrea sa ne arate – pfuiiiii – in ce iluzii, in ce mituri & minciuni ne lafaim in literatura (sau politica etc etc). Nu zic, Negrici pare a avea cantitatea necesarea de creier pentru asa demers. Da’ la ce bun? Demitizantii pe de-o parte, fracturistii pe aceeasi parte. Puneti mana, fratilor, si mai si construiti ceva pe langa!
e drept, ş’asta poate fi una din reacţiile la îndemână. atâta doar că eu am avut-o pe hailaltă. nu cred că e un “aşa da” şi un “aşa nu” între ele.
Nu e vorba nici de reactii “la indemana” – una, sau alta, egale valoric, nici de un “asa da” si “asa nu”. Ar deriva in pretentiozitati penibile. Ma intereseaza oameni care nu se chinuie sa-i invete pe altii cum ca gresesc crezand in ceva/cineva. La ce ma ajuta un Eminescu care nu e “sfant”, un Arghezi care nu e genial? La un referat intr-un liceu mediocru eventual. Pentru traseul meu cultural, am nevoie, neica, de oameni in care sa cred. Altfel, daca sunt toti o apa si un pamant, inseamna ca e noroi si atunci nu prea ma intereseaza.
A, atunci recenzia a denaturat cartea şi basta. Eugenică aici de faţă nu vine să dea de pereţi cu tot ce prinde în cale. Dacă i-ar reteza pe Eminescu, Arghezi, Preda, Blaga de dragul unor retezări inerţiale, ar fi şi lucrarea un referat mediocru de liceu.
Marea lui idee e că mistificările slash gogomăniile sunt INEVITABILE, şi-atunci marele lui sfat sună ca reclama de la Persil cu “Murdăria e bună”. Aşadar le arată, le justifică şi atenţionează pe viitor. Eminescu & co rămân intacţi, ar fi fost copilăresc să se întâmple altfel.
Cât despre nevoia ta, tare mi-e că, dacă într-adevăr crezi ce spui (“traseu cultural”?), te referi fără să vrei la oameni din afară. Idolul tău ideal a (carevasăzică) emigrat.
Nu cred ca recenzia a denaturat cartea. Vezi cu precizie si relatezi fara denaturari. Nu inteleg ce au respectul si forta propulsoare incluse in felul meu de a ma raporta la o valoare cu “mistificarea slash gogomania”. Ceea ce nu se intelege de obicei e ca nu e vorba de o idolatrie, ci pur si simplu de a adulmeca geniul si de a actiona in consecinta. Ce facem, ne tragem de bracinar cu Goethe fiindca suntem poztmoderni?
La oameni “din afara” cui crezi ca ma refer, ca nu am inteles unde mi-au emigrat “idolii”?
Răspunsul teoreticienilor postmodernităţii – şi mai ales vizavi de arte- e un ditai “DA”! (vezi-i, pentru un plus de fermitate, pe ăi mai anarhişti dintre ei, pe Lyotard, Jameson, Baudrillard)
Răspunsul generaţiei mele: adulmecăm geniul cu năzuinţă strict axiologică, îi recunoaştem şi ridicăm pe soclu valoarea (teoretică, literară, estetică, morală), fără să dăm copy-paste în viaţa emoţională şi intelectuală. Altfel spus, mă uit în gura lu Goethe de “amoru’ artei” dar mă cam şterg la fund cu Dichtung und Wahrheit.
Paradoxal, această atitudine nu prea calcă dincolo de bârna axiologiei şi tratează şcolăreşte nevoia cu valoare, gândirea cu abstracţii, imaginile cu reprezentări şi afectul cu simţire. Suntem, ciudat spus, foarte ne-mitici (care ar fi, să zicem, tratarea valorilor prin reprezentări), de unde probabil şi impulsul lui Negrici de a răspunde pieţei de idei.
Mă tem că nu-ţi pot da răspunsul meu. Nu cred că am găsit vreo cheie ce ar merita afirmată.
Iar referitor la ultima întrebare, cred că ţi-ai răspuns singur atunci când l-ai pomenit pe Goethe, nu pe Udrişte Năsturel.
eu zic, dincolo de Lyobaudrillardzi, ca nu se poa sa admiri axiologic si sa nu iti vina sa pui si de un copy-paste, macar partial. altminterea, axiologicul devine un insectar de valori care bantuie aiurea.
Aaaa, pai asta e simplu : am zis Goethe ca sa nu zic Eminescu. Sau Haydn. Sau Vulcanescu. Sau Shakespeare.