Aaaa, pai asta e simplu : am zis Goethe ca sa nu zic Eminescu. Sau Haydn. Sau Vulcanescu. Sau Shakespeare.

Răspunsul generaţiei mele: adulmecăm geniul cu năzuinţă strict axiologică, îi recunoaştem şi ridicăm pe soclu valoarea (teoretică, literară, estetică, morală), fără să dăm copy-paste în viaţa emoţională şi intelectuală. Altfel spus, mă uit în gura lu Goethe de “amoru’ artei” dar mă cam şterg la fund cu Dichtung und Wahrheit.

Paradoxal, această atitudine nu prea calcă dincolo de bârna axiologiei şi tratează şcolăreşte nevoia cu valoare, gândirea cu abstracţii, imaginile cu reprezentări şi afectul cu simţire. Suntem, ciudat spus, foarte ne-mitici (care ar fi, să zicem, tratarea valorilor prin reprezentări), de unde probabil şi impulsul lui Negrici de a răspunde pieţei de idei.

Mă tem că nu-ţi pot da răspunsul meu. Nu cred că am găsit vreo cheie ce ar merita afirmată.

Iar referitor la ultima întrebare, cred că ţi-ai răspuns singur atunci când l-ai pomenit pe Goethe, nu pe Udrişte Năsturel.

La oameni “din afara” cui crezi ca ma refer, ca nu am inteles unde mi-au emigrat “idolii”?

Marea lui idee e că mistificările slash gogomăniile sunt INEVITABILE, şi-atunci marele lui sfat sună ca reclama de la Persil cu “Murdăria e bună”. Aşadar le arată, le justifică şi atenţionează pe viitor. Eminescu & co rămân intacţi, ar fi fost copilăresc să se întâmple altfel.

Cât despre nevoia ta, tare mi-e că, dacă într-adevăr crezi ce spui (“traseu cultural”?), te referi fără să vrei la oameni din afară. Idolul tău ideal a (carevasăzică) emigrat.