Michel Foucault – Arhivele infamiei
Michel Foucault, arhivele infamiei este una din cele mai mari expoziţii mobile pe care le-am vizitat; ea va ocupa până pe data de 28 august a.c. jumătate din parterul Bibliotecii Municipale a Lyonului şi este compusă din două părţi majore: prima cuprinde documente, documentarii, manuscrise etc. ale lui şi despre Foucault, în timp ce a doua este un „montaj” de trei opere de artă realizate de către Mathieu Pernot plecând de la textele filosofului. Dată fiind complexitatea expoziţiei, ne vom referi aici numai la ultima dintre aceste două părţi.
Mathieu Pernot susţine că opera sa din această parte a expoziţiei este „un ecou al textului lui Michel Foucault, « Viaţa oamenilor infami »”. Artistul ne prezintă trei instalaţii, Dormitorul, Urlătorii şi Fotografiile, ultimele două fiind situate de-o parte şi de alta a primei. Adică de-o parte şi de alta a 19 paturi provenind dintr-un penitenciar şi a 25 de saltele aduse de Pernot dintr-o cazarmă. Scheletele de metal ale paturilor suprapuse progresiv unul peste altul îşi doresc să reprezinte deopotrivă „locuinţa socială, panopticonul şi clădirile administrative” şi să transmită imaginea întunecată dar în acelaşi timp ruginită atât a instituţiei, cât şi a imobilului în general.
De la început, deci, instalaţiile par a fi construite ca şi roade ale imaginaţiei artistului care şi-a propus să concretizeze ideile lui Foucault (colecţia este una „imaginară”, ne spune subtitlul expoziţiei). De aceea toată expoziţia lui Pernot trimite în continuu către altceva care îi dă naştere şi care se află chiar în camerele din aripa opusă a clădirii (manuscrisele lui Foucault în original). În orice caz, povestea este mai lungă şi poate mai complicată: artistul nu vrea să dea curs simplei „supravegheri, surprinderi, interziceri şi pedepsiri” întreprinse de către putere, ci vrea să urmeze exact cursul foucaldian al „analiticii” acesteia – atunci când puterea „incită, suscită, produce”, adică atunci când ea nu mai este un simplu supraveghetor ci şi un agitator, se pare că infamul pentru ea e cel care păstrează tăcerea. Astfel, Dormitorul ni se prezintă ca o tăcere apăsătoare:
Pentru Foucault omul infam este omul fără reputaţie, omul străzii care ajunge la un moment dat să fie tras afară din propria obscuritate de către fasciculele puterii (şi clasificat în mod obligatoriu). O luptă cu puterea se declanşează instantaneu şi în aceasta omul infam îşi trăieşte punctul cel mai intens al vieţii sale (definiţie preluată din „Archives de l’infamie” în Topo, # 92, mai-iunie 2009, p. 7). Ni se pare că, dată fiind situaţia expusă de Foucault, prima şi de ce nu cea mai bună armă a infamului este tăcerea. Astfel că Urlătorii ne prezintă o serie de personaje încercând să comunice cu apropiaţii lor încarceraţi. Din afara zidurilor, aceste personaje strigă către un presupus destinatar pe care nu-l putem vedea. Însă, în acelaşi timp, artistul ne prezintă seria de fotografii ca fiind un „teatru silenţios al durerii”. Şi nu e nimic deplasat aici; chiar dacă fotografiile sunt regizate, ele transmit imposibilitatea de a ajunge la acel destinatar pe care nu-l vedem, lăsându-ne impresia că ar trebui să ne simţim îndureraţi pentru că puterea l-a separat de noi şi nu ne lasă să mai ajungem la el. Cel puţin „urlătorii” par a se simţi astfel.
Fotografiile (sau mai bine zis Fotomatele – Les Photomatons, cuvânt construit analogic după „automate”, „bancomate” etc. însă neutilizat în limba română) reprezintă o serie de fotografii de identitate realizate cu copii ţigani. Ele vor, precum instalaţiile precedente, să contureze o rigoare a dispozitivului, prin faptul că dimensiunea este una standard pentru paşaport, distanţa dintre obiectiv şi obiect la fel ş.a. Copiii sunt surprinşi în timp ce se joacă, sau se strâmbă la obiectiv, ceea ce, speră Pernot, dă naştere la semne de întrebare privind „normativul şi identitarul din felul în care privim aceste comunităţi”.
Scopul final al expoziţiei? „Contrastarea figurii instituţionale a paturilor cu cea a personajelor trăind la margine”, adică a „urlătorilor” şi a copiilor ţigani. De asemenea, expoziţia doreşte să raporteze puterea la o posibilă idee de rezistenţă în faţa instituţiei, corpurile personajelor marginale fiind poziţionate de artist faţă în faţă cu paturile. Cu alte cuvinte, puterea instituţională marginalizează oameni. Fără a-mi dezvolta propria poziţie în legătură cu această concluzie, pot spune totuşi că expoziţia m-a făcut să mă întreb un lucru: dacă puterea instituţională va dispărea, vor dispărea şi marginalizaţii?
Scrisă de Cristian Hainic
No related posts.
