Mici adăugiri la arta medievală

În materie de prejudecăţi, persistente şi adesea şocante, nu ducem de lipsă de exemple care, prin simpla lor natură mistificată, au pretenţia de a rescrie însăşi corpul faptelor istorice şi, cel mai grav, chiar specificul metafizic al unei epoci. Aş putea furniza nenumărate asigurări în privinţa acestui fapt, dar ce câştig aş avea în faţa exemplelor pe care le întâlnim la tot pasul? Just look at TV in night..

Acum vom efectua un mic salt în trecut, aproape îndepărtat în timp mecanic, dar apropiat prin intermediul unor stereotipii care se propagă automat în zona ideilor. Oare de câte ori nu am auzit vorbindu-se de “Evul Întunecat” şi am fost martorii enunţării unor grosolane erori în privinţa sedimentării creştinismului în statele europene?

Ori lucrurile pot fi observate şi din alt punct de vedere, din perspectiva unei analize care să pornească chiar din miezul intim al corpusului metafizic. Un prin impuls este acela de a condamna acest demers ca nefiind ştiinţific, tocmai pentru că ne este imposibil să înscriem aceste noţiuni în ordinea raţională, logică sau cauzală a faptelor observabile. Un al doilea impuls este acela de a judeca evoluţia unei epoci, sau chiar momentele ei de cotitură, doar sub unghiul malonest al distrugerilor fizice. În ambele cazuri, este necesar să nuanţăm lucrurile în favoarea cuceririlor culturale şi spirituale care au permis dezvoltarea Europei începând cu Renaşterea, tocmai prin perioada Evului Mediu. Dar până acolo…

Până acolo asistăm la o restructurare a Europei premergătoare anului 1000, care conţine în germene câteva elemente. Unul dintre acestea ar fi procesul de auto-degradare inerent oricărei societăţi mamut, cum este Imperiul Roman Târziu, secerat de propria-i barbarie şi de infuziile exteriore. Pe fondul acesta decrepit îşi fac apariţia barbarii, care, sub impulsul cuceritor şi în căutare de spaţii mai vaste, colonizează vechea lume romană. Această combinaţie – atât de frecventă în istoria lumii, totuşi – de nou şi vechi, de violenţă aristocrată cu primitivism recondiţionat, pe care se altoieşte creştinismul, este forma incipientă sub care se dezvoltă specificitatea primei organizări, inconştiente, a Europei.

În definitiv, Europa a început ca manifestare efectivă doar sub auspiciile creştinismului. Fie că este vorba de ortodoxia cu caracter naţionalist, expresie şi rezultantă a Orientului Bizantin, sau de catolicismul occidental, cu preluările sale aristotelice sau neoplatonice, avem de-a face cu un fond comun (care acoperă întrega lume greco-latină) şi de o veritabilă re-întoarcere la spiritualitatea autentică a Părinţilor Deşertilor. Această re-întoarcere trebuie înţeleasă în firescul ei: după nefericitele secole V, VI şi VII (foamete, fier, fiare şi molime), Carol cel Mare marchează, prin încoronarea sa sub ocrotire papală, startul unei epoci traversate de o ingenuă dorinţă de stabilitate şi pace. Care sunt, în fapt, elementele care marchează spiritualitatea acestei epoci?

Înainte de toate ar trebui spus: cinste arabilor! Recuperaţi pe filieră orientală (căci sub furia înceţoşată a barbarilor occidentali toată zestrea antică se pierde), Aristotel şi Platon – şi nu numai – sunt re-actualizaţi în formulă creştină. Rezultatul este unul admirabil: Suma theologicae persistă şi azi în bibliografiile unora şi a altora.

Această re-actualizare este cât se poate de interesantă. Căci imperiul carolongian prefigurează lansarea în istorie a lumii creştine occidentale şi, după echilibrul puterii temporale cu cea spirituală de sub domnia lui Otto al III-lea (acel Renovatio Imperii Romanorum cu ambiţii universaliste), Europa se aşază, pentru câteva secole, sub zodia căutării spirituale.

Căutare spirituală care este marcată de accentele neoplatonice impregnate de Plotin şi Sf. Augustin şi accentuate de Sf. Francisc din Assisi si Toma din Aquino. Frumosul nu mai apare ca o categorie estetică de sine stătătoare, ea se afirmă doar prin corespondenţa pe care o are, în mod nemijlocit, cu potenţialul său revelator.

În fapt, aici trebuie re-amintite două obiecţii pe care Platon le înaintează în cartea a X-a a Republicii. O dată, filozoful grec consideră că arta, fiind o emanaţie a imaginaţiei, se află la trei trepte distanţă de Creator şi Adevăr; pe acelaşi calapod, gânditorii creştini văd în expresiile artistice şi în avatarurile artei o minciună a Necuratului, fum şi părere, emanaţia celui mai mincinos dintre mincinoşi. A doua ar fi aceea că artele frumoase alimentează pasiunea (partea nestatornică din om) în dauna primatului raţiunii. Suntem în plină epocă de creştinare, astfel obsesia transcedentală infuzează morala creştină cu dispreţ faţă de teluric şi orice manifestare a acestuia. Viaţa unui creştin autentic se centrează în jurul altor valori, aflate în contradicţie cu bucuria superficială a unei estetici neangajate pe verticală: blândeţe, supunere, cumpătare, bucurie, pace şi iubire.

Acum, toatea acestea ni s-ar putea părea un pic deplasate şi lipsite de sens. În epoca libertăţii totale a artistului(?!), unde acesta nu este îngrădit de nimeni şi de nimic în a se exprima după cum simte (?!), iar arta este militantă social şi politic, estetica – atâta cât a fost – Evului Mediu pare o realitate cu greu de închipuit. Nu imaginea unor rânduri de preoţi sceleraţi anatemizând pe bietul meşteşugar al culorilor, devenit simplu slujbaş artistic al cuvântului revelat, trebuie să ne câştige imaginaţia. Nu, dimpotrivă, acestea fac parte din tagma închipuirilor năstruşnice care atentează la bunul-simţ al istoriei.

Idealismul metafizic susţinut de Fericitul Augustin nu înglobează frumosul ca parte esenţială, ci mai degrabă ca o realitate care se gradează de la ascendent la descedent. Frumosul veritabil este, de fapt, Absolutul, spre care sufletul şi raţiunea fiecărui creştin veritabil trebuie să se îndrepte. În ciuda enunţării acestui adevăr, Sf. Augustin acordă unor arte liberale dreptul de a se dezvolta sub egida creştinismului misionar. Iată de ce arta elocinţei este recuperată din moştenirea antică, pentru că îl instruieşte pe predicator în vederea influenţării spiritelor care îl ascultă; retorica la rându-i este solicitată de învăţătura creştină pentru a suplini complementar demersul conversiei la dreapta credinţă.

Dar ce este, până la urmă, frumosul? Tot prea-fericitul Augustin ne răspunde: este proporţia părţilor, şi introduce elementul de culoare. Altfel spus, este raportul armonios dintre integritate, proporţie şi strălucire, este independent de estetică şi este detectabil oriunde în Univers, după aceste criterii. Armonia lumii, adică frumuseţea ei, nu este o calitate care să-i aparţină în mod definitoriu, ci este o copie, o reflexie a armoniei cereşti, de care aparţine, şi, faţă de care, apare imperfectă. Frumosul terestru este nefinit, cu rest, şi fiecare lucru din creaţie aspiră la unitatea divină. În contră, frumosul absolut, Principiul generator, coboară în trepte fixe spre manifestarea terestră, multiplicându-se, disipându-se în materie. Practic, avem de-a face cu un neopitagorism în care nuămrul devine esenţa lucrurilor, şi doctrina teologică impune sufletului care aspiră la mântuire contemplarea Unului şi acordarea cu frumuseţea universală ca singură cale eligibilă. Sufletul trebuie să devină armonios şi frumos pentru a-l putea contempla pe Dumnezeu. Frumuseţea se dezvoltă prin imitare şi mântuirea are loc prin formalizare. Iar de aici până la percepţia lui Dumnezeu ca arhitect al lumii şi întreaga creaţie apărând sub forma unui “poem” nu este decât un pas.

Acum, având aceste elemente clarificate, ne-ar putea fi mult mai uşor să intuim de ce artele, de exemplu, erau considerate simple meşteşuguri anexate doctrinei teologice. Singura intervenţie personală a artistului era în interiorul acestor limite ale armoniei predefenite, ale numărului ordonator, armonie pe care trebuia să o expună contemplaţiei ulterioare. Arta este un instrument şi nimic mai mult, aservită total Principiului şi Unităţii, pe care se străduieşte să o descrie şi să o ilustreze. Arta, ca aproape oricare altă ocupaţie, are ca scop final însăşi elevarea spirituală a celui care o practică.

În mod clar, acest lucru nu mai este posibil astăzi. Demersul de faţă nici măcar nu îşi propune să re-actualizeze programatic acest tip de perspectivă. Mă întreb, oare cum ar fi privit un artist care să mai caute astăzi perfecţiunea, armonia şi strălucirea, în dauna happening-ului şi intervenţiei urbane…?

Scrisă de Ştefan Muşat

No related posts.