Minimalismul că formulă defensivă?
Fragedul capitalism de joasă anvergură, varianta mioritică, reiterează dramaticul traseu către nicăieri al societăţilor de consum, puternic industrializate, din Europa occidentală postbelică. Un plan Marshall care căuta în Europa o piaţă de desfacere şi un cobai pentru un nou episod capitalist au condus la previzibila alienare şi, totodată, la revolta şaizecistă, cu intervenţii stângiste puternic şi corect formulate în Franţa şi Germania. Chiar dacă “Arhipelagul Gulag” iese în ’73 din închisoarea sovietică, azilul consumerist nu putea să îngăduie periclitarea establishment-ului socialisto – anarhic, mai ales în spaţiul public şi ideatic francez. Pentru că dacă şi această soluţie se dovedea neviabilă…atunci ce era fezabil pentru gestionarea ceţăţii?
România anilor 2000 urmează cu paşi repezi traseul anterior schiţat. Exclus să ne trezim cu studenţii în stradă pentru aşa idealuri, dar să nu mire pe nimeni pornirile socialiste – parte din ele justificate. Cu o Uniune Europeană al cărei statut este încă incert, România trebuie să suporte zarurile aruncate ale falsei integrări în familia europeană. În definitiv, acolo unde sunt impuse (sau create) instituţii sociale pseudo-democratice, dublate de o economie cu accente oligarhice (nici măcar pre-capitalistă) care provoacă discrepanţe sociale uriaşe, nu te poţi aştepta la solidaritate. Nici măcar la nivel de reacţie inversă, adică a conştiinţelor care încă mai visează romantic la un bine comun sau dreptate socială. Mai mult, bietul mioritic va fi nevoit să se ali(e)nieze standardelor europene…
Repudierea violentă a intervenţiei la nivel politic, în special din partea tinerilor – sau a tinerei generaţii, dacă am ţine morţiş să anexăm lexicul interbelic – este doar un element ce provine dintr-o atitudine mult mai complexă şi din ce în ce mai prezentă, pe care am să o denumesc minimalism. Cu un pic de îndrăzneală şi fară pretenţii ştiinţifice am să schiţez câteva idei legate de acest subiect, majoritatea parvenite pe calea observaţiilor personale. Pe scurt, minimalismul reprezintă tendinţa de a respinge în bloc valorile societăţii de consum, a junglei industriale, a mirajului democraţiei şi a avansării pe scara socială cu orice preţ, în numele unei pretinse superiorităţi intelectuale şi morale. În virtutea acestei superiorităţi, este arborată o anume recuzită, atitudinală cât şi legată de obiect(e). Această recuzită minimalistă se revendică din două filoane: una ce provine din angoasa lucidităţii şi alta ce este empatică la influenţele occidentale. Prima presupune, deci, o raportare inversă faţă de norma percepută ca fiind comun acceptată, iar cea de a doua reprezintă o modă trecătoare, fiind doar mania superficialităţii. Evident, interesantă este doar prima variantă.
Cu siguranţă că aceia care au sperat la o aproape imaculată atmosferă morală post ‘89, în baza unei educaţii religioase sau civice relativ riguroase, au tot dreptul să fie dezamăgiţi de perpetua mocirlă cotidiană. Vizibilă fiind inutilitatea actului votării, asta demonstrând prin extensie stupidititatea democraţiei, refugiul în inactivitatea civică este cât se poate de firesc. Pasivitatea în privinţă treburilor cetăţii este o reacţie normală faţă de un organism social îmbâcsit de putreziciune şi o reacţie visceral apatică faţă de oligarhiile propagatoare de consumerism. Nu poate fi blamat cel căruia îi sunt trântite în nas toate uşile, în mod repetat, de sictir faţă de politică. Intervenţia de acest gen solicită răbdare, ori capacitatea întreţinerii acesteia s-a pierdut odată cu prima delapidare majoră nouzecistă. De atunci, asistăm la o accelerare a insanităţii şi a răsturnării oricărui criteriu onest de selecţie. În fapt, nici măcar pentru furie nu mai există resurse. Întrebarea care merită pusă e: să fie aceasta o formă de răspuns a intelectualului în devenire faţă de ariditatea traiului hedonist?
Ce-i drept, nu se poate înlătura din discuţie factorul cosmpolit, pentru că trendul de nişă autohton, de respingere a oricărui ideal preponderent material – sau a unei vieţi ghidate de contractualismul mercantil – este dublat de modele culturale infiltrate pe filieră occidentală, ce conţin un puternic ingredient de socialism marketizat. Nu neapărat cu simpatie, dar nici cu nemulţumire crâncenă întâmpin această scindare, ci mai degrabă cu distanţă şi răceală. Este adevărat că luciditatea unei minţi care dicerne dintre mizerie şi cinste, dintre parvenit şi onest nu trebuie racordată unei orientări politice. Dar există o formă de revoltă care este la modă, a unei ipocrizii de Ipod care nu conţine nici un sâmbure real de suferinţă. Sau oare să fie vorba de o apatie prost înţeleasă şi prost aplicată? O blazare care dă bine publicului, dar care este mai goală de sens decât însăşi lucrurile pe care le înfierează. Pesemne un alt episod absurd din eternul serial al formelor fără fond…
Pentru că există şi o altă faţetă a problemei, aceea a minimalismului ca stil de viaţă, expresie a celei mai avansate tendinţe consumeriste. Multe cuvinte nu sunt de adăugat aici: recuzita acestui tip de minimalism include saluturi scurte, zâmbete corporatiste, culori puţine şi mate, haine vintage, bmp peste 80 şi excursii în locuri nefrecventate de mase. Deci o simplitate făţarnică, de suprafaţă. Departe de angoasa lucidităţii şi de cruzimea unei amieze la Carrefour, forţat la contemplarea circului public.
Cu siguranţă nu se poate construi pe efemer sau pe imediat. Ori acest meniu de- gata este servit la masa comportamentelor social acceptate şi tocmai de aceea o parte din acei tineri lucizi au tot dreptul să se refugieze în refuzul conştient al unei vieţi care nu oferă nici un sens înalt. De ce trebuie cineva, în definitiv, să-şi petreacă jumătate de zi într-un cubicle? În nici un caz nu este vorba de un respingerea muncii ca atare, ci e vorba de tăgăduirea efortului şi a mecanismelor sociale ce opresează individul, îndobitocindu-l. Asta pentru că lenea, în realitate, nu există. Există doar o serie de întrebări care încep cu “De ce?” ale căror răspunsuri plutesc încă undeva în eter…
Scrisă de Ştefan Muşat
No related posts.
Da, cred ca minimalismul poate fi solutia. Sa te implici cat mai putin in general, evitand igienic parodiile de prost gust.
A propos de neparticiparea la vot ca ilustrare cat se poate de potrivita a minimalismului. Nu izbutesc sa uit (dar vreau!) gogomania spusa de Plesu in privinta votului obligatoriu. Adica sa-l scoti pe om din halatul lui si din botoseii lui cu ciucurel in Sfanta Duminica, ca sa-si anuleze votul stampiland prosteste pe toti candidatii sau scriind mascari pe buletinul de vot.
Nenea filosoful, mare si profund in nenumarate ceasuri, nu izbutea sa vada o chestie funciara: ca se poate anula votul si nerenuntand la blindajul halatului halatului de casa si a botoseilor cu ciucurel. Adica enspe sute de mii de Gheorghe din tara asta sunt mai subtili decat statisticianul ingerilor…
tema, intr-adevar, merita adancita. e fain cum ai sesizat moda minimalismului. stii ce cred, de fapt? minimalismul asta – care, care orice termen cu -ism, nu-mi inspira lucruri bune – e de fapt, reflexia de cealalta parte a oglinzii “tehnoglobaliste” a simplitatii. sinonimul postindustrial al simplitatii (care, la vremea aceea, era de brat cu masura si cumintenia, parol, nu e chiar cazul adeptilor acestui curent)
Radule, perfectă dreptate îţi ofer: cea mai sigură cale de a demonstra dispreţul faţă de comedia voturilor este să nu participi la ea. Cum s-ar zice, nu mersi, am destule comedii în viaţa asta în care joc cu brio, aplaudat de toată sala, rolul principal. În contextul actual, politica e o glumă tare proastă.
Dar acest minimalism nu e numai repudiere politică, e şi ironie la adresa mecanismelor sociale care te obligă să crezi că “doar aşa e bine, să mori consumând.” Departe de mine să fac apologia anarhiei, dar treburile astea au căpătat o amploare considerabilă în ultima vreme. Cumva, trebuie reacţionat.
Silviule, înţeleg unde baţi. Nu m-am gândit neapărat la simplitate, concept pe care îl asociez cu alte lucruri, ci doar la un refuz la nivel de atitudine şi comportament – plenar ar fi ceva! – în raport cu prefabricatele mentale ce bântuie contemporanul. Evident că este faţeta “bună” să-i zic, sau reacţia firească, a tehoglobalismului. Vin la pachet, până la urmă, nu? Nu mă interesează neapărat plasarea ideii undeva, într-un spaţiu ideatic, sau racordarea ei la un curent. Vreau să ştiu dacă cei care gândesc aşa au vreo şansă, orice fel de şansă.
pai mon cher Muşatin, sistemul iti ofera si boala si aparentul ei remediu, ca de aia i se mai zice “totalitaru”
Prefabricate sunt in zilele noastre si actiunea si reactiunea.
Minimalism poate insemna o casuta in afara Bucurestiului, bransata non-stop la televiziune prin cablu. Aer curat, canta cocosul prin vecini, inteleg. Dar unde mai e atitudinea si răspărul? De asta zic io ca aducerea la scara mai mica nu e suficienta.
Si ca sa raspund la intrebarea ta ultima, toti, minimalisti si maximalisti, au o sansa. Din pacate, orice fel de sansa
Pai, fireste ca nu se pune problema alegerii anarhiei. La urma urmei, adagiul “Cine nu e cu noi, e impotriva noastra” poate fi lesne inlocuit cu “Cine nu e cu noi, il doare la basca”
Hristos trebuie sa fi fost primul minimalist: “Dati cezarului ce e al cezarului”, nu? La urma urmei, cezarul nu poate avea decat ceva pe masura lui, adica minimul.
Nu am inteles niciodata ce este ala anrhism. Pentru mine anarhismul nu exista cu adevarat. El este doar conceptual, nu ete cu adevarat o stare a naturii umane/ in cel mai bun caz un fel de forma mentis, de notiune care ne ajuta sa decupam omul din realitate si sa intelegem anumite aspecte ale naturii sale. In realitate, cel putin pentru mine omul aeste o fiinta -arhica.. o fiinta care exista si se manifesta in cadrul unei ieraehii, mai mult sau mai putin conturate//
Cat despre refuzul Politicului nu cred ca este o solutie.. Retragerea in paduri, sau un propriul eu nu poate fi o solutie decat pentru cenobitii care traiesc in paduri sicare au rupt-o de tot cu lumea asta. Pentru noi ceilalti, majoritatea zdrobitoare a speciei ni se impun anume oligatii sociale. Poate ca romanii nu se vor regasii decat partial in optiunile politice exitente dar cineva pana l urma trebuie sa gestioneze societatea. Marea provocare a traiului in comun este a citi nuanta de gri potrivita. Nu putem exila Politicul intr-o sentinta defintiva in care “Toti S sunt P”- toti politicienii sunt corupti, rai, ineficienti samd.
In legatura cu Planul Marshall, da intr-adevara.. este este si expresia capitalului american de a gasi o piata de desfacere in Europa si Japonia. Dar intervetia sa a scapat Europa si Japonia de criza economica si de haos. Recesiunea interbelica a fost astfel oprita sa se repete dupa 1945. Si nu in ultimul rand, Planul Marshall a fost o asura profilactica impotriva sunetului de sirena al comunismului//
Poate ca EU nu este cea ma buna dintre lumile posibile dar sa nu uitam ca a abolit,cel putin pe plan militar razboaiele care au zguduit Batranul continent timp de atatea secole.
De aceea cred ca cianura criticii impotriva constructiei europene ar trebui indulcita de o doza de luciditate care sa nefaca sa consideram alternatiele la ea. Pana una alta Europa unita exista si daca avem vreo critica ea nu trebuie sa vizeze dezmembrarea sa.
Silviule, pot accepta ideea asta, a implicării necondiţionate în social, numai pentru că geografic şi fizic te afli într-o aglomerare umană. E una din condiţiile fireşti ale traiului în comun. Atât doar că mă gândeam la spaţiul mental al României tinere şi urbane, care nu face decât să repete un episod din comedia consumeristă. Ori această comedie împinge tocmai la renunţarea implicării în viaţa politică, refuz datorat circului mediatic, cât şi imixtiunii econimicului în politic. Nu trăim lucruri noi. În absolut, este obligatoriu să-ţi pese de soarta cetăţii. În contextul actual, mi se pare o nebunie. Ştiu ce mi se va replica:”Cu o astfel de atitudine nu se va schimba nimic.” Dar aş vrea eu să-l văd pe stoicul acela care, implicându-se în viaţa politică, după 15 ani de compromisuri pentru a ajunge într-o funcţie de răspundere, va ma şti cum şi de ce a ajuns acolo.
Cât despre UE, ar fi putut o soluţie – în sensul de vacă de muls capital, adică fix ce îşi doreşte Occidentul european – dacă leprele politicianiste ar fi ştiut să negocieze şi în favoarea noastră condiţiile aderării. Asta ar fi însemnat abilitate, tact şi multă ştiinţă juridică. Vise. Nu vreau dezmembrarea UE, ci îmi doresc politicieni români mai oneşti…