Minunata lume nouă

Autor: Aldous Huxley
Rating:
Editura:Polirom
Anul apariţiei: 2003
Traducători : Suzana şi Andrei Bantaş
480 pagini
necartonată
ISBN: 973-681-166-2

Literatura secolului XX ne-a lăsat multe viziuni pesimiste asupra viitorului omenirii şi puţine optimiste. Dacă de la sfârşitul Evului Mediu până în secolul al XIX-lea literatura abundă în utopii (Utopia lui Th. Morus, Cetatea soarelui, de Campanella, Gargantua şi Pantagruel – Rabelais, Călătoriile lui Gulliver – Swift etc.), secolului XX pare să-i fie caracteristică distopia (prin H.G. Wells, A. Zinoviev, A. Huxley, Ray Bradbury, G. Orwell, Andrei Platonov etc.). De ce acest lucru?

Utopiile (prin Th. Morus, Campanella) apar spre sfârşitul Evului Mediu, fiind legate de începutul Renaşterii, de perioada marilor descoperiri geografice, ca substrat istoric, cultural, social. Ele pot fi considerate şi alternative imaginare la proiectul de fericire socială al Evului Mediu, care se destramă în perioada respectivă. În modernitate, odată cu industrializarea, utopiile se transformă în distopii, mai ales în domeniul literaturii de anticipaţie, ele reflectând teama autorilor de un viitor în care omul eşuează: devenind sclavul unei maşini (H.G. Wells), instrument al unui stat totalitar (Orwell, Zinoviev), creaţi prin inginerie genetică pentru a îndeplini anumite funcţionalităţi într-o societate utopică ştiinţifică (Huxley) – sau “de-culturalizaţi”, “de-spiritualizaţi”, într-o lume în care cărţile sunt interzise iar oamenii devin “captivi” ai televizoarelor, ai distracţiilor, pentru a fi egali între ei şi a fi feriţi de “pericolul gândirii” (Ray Bradbury).

În toate distopiile, omului îi este îngrădită libertatea de a interveni în societate din voinţă proprie (Orwell, Zinoviev, Bradbury) – sau, mai rău, prin anumite mecanisme, omul este transformat în însăşi structura sa lăuntrică. Aceasta consider că este cel mai terifiant la distopii – nu controlul exterior de către un stat totalitar, ci modelarea omului chiar în straturile sale fundamentale, intime: credinţa, aspiraţiile, impulsurile, reprezentări sociale. În toate distopiile, eşecul omului este în primul rând unul lăuntric! Ray Bradbury imaginează omul acultural – fără trecut, fără Dumnezeu -, deoarece cultura cărţii îi este inaccesibilă, un om captiv în televizual, pentru care televizorul ţine loc de familie, Aldous Huxley prezintă un om condiţionat prin metode ştiinţifice să aibă anumite aspiraţii pentru a îndeplini anumite funcţionalităţi, programat să deteste ideea de familie, iubirea dintre bărbat şi femeie fiind redusă la contacte sexuale, iar credinţa în Dumnezeu fiind înlocuită cu manifestări ritualice în cinstea zeului noii lumi, Ford. În distopia lui George Orwell se încearcă transformarea interioară a omului prin impunerea unei noi limbi (“Nouavorbire”) care conţine din ce în ce mai puţine cuvinte, tot mai stereotipice (super-ultra-delicios, de pildă) pentru a feri gândirea de concepte abstracte precum “libertate” sau “morală” (sociologul Giovanni Sartori vorbeşte despre o asemenea diminuare actuală şi reală a limbajului adolescenţilor, despre “o exprimare zeamă-lungă”, semn al sărăciei în cunoaştere şi gândire). De asemenea, în toate distopiile, cultura cărţii este abandonată, fiind considerată “periculoasă”, contradictorie şi capabilă să distrugă fericirea de slogan a societăţii.

“Mankurtizarea societăţii” (parabola lui Cinghiz Aitmatov din romanul O zi mai lungă decât veacul) reprezintă ruptura omului de Dumnezeu, de tradiţie şi limitarea orizontului de valori, credinţe şi cunoştinte al omului exclusiv la prezent, la ideologia societăţii concrete în care trăieşte. Deşi romanul nu pare o distopie, el ilustrează exemplar modul în care ideologul şi ideologiile încearcă să dezrădăcineze omul, să-i “şteargă memoria”, să-l înstrăineze de valorile comunităţii pentru a putea fi controlat, funcţional în societate. În acest punct, romanul lui Aitmatov surprinde chiar esenţa demersului utopic, într-un mod mai realist.

Romanul Minunata lume nouă, al scriitorului britanic Aldous Huxley, la o primă vedere pare o utopie, şi nu o distopie. Totuşi, societatea perfectă imaginată de autor este una în care individul este controlat încă dinainte de a se naşte şi condiţionat să aibă o anumită personalitate, anumite valori şi să îndeplinească anumite funcţionalităţi în cadrul societăţii. Totalitarismul minunatei lumi noi rezidă tocmai în acest control total al natalităţii şi al esenţei psihice indivizilor. Eugenia, în lumea imaginată de Huxley, înlocuieşte selecţia naturală a indivizilor, fiind completată de manipularea genetică şi de condiţionarea timpurie pentru a da naştere unei societăţi perfecte, formată din cinci caste: indivizi Alfa (pentru funcţii de conducere), Beta (indivizi cu un nivel ridicat de inteligenţă), Gama şi Delta (cu un nivel mediu de inteligenţă) şi Epsilon (pentru funcţii care nu necesită inteligenţă). Familia nu mai există în această societate, deoarece toţi membrii ei sunt creaţi artificial – însăşi ideile de părinţi sau de căsătorie ori de iubire (în sens de ataşament profund faţă de o persoană) provoacă repulsie personajelor din roman. Familia ca unitate socială a dispărut din această lume, în locul ei fiind exaltată o combinaţie stranie de egoism şi comunism. “Toţi suntem ai tuturor celorlalţi” – este lozinca preferată (şi inoculată cetăţenilor încă din copilărie). Idealul social al lumii noi este stabilitatea, asigurată prin condiţionarea indivizilor de a nu-şi dori altceva în afară de bunăstare, confort şi distracţii. Astfel, un individ dintr-o anumită castă nu va dori niciodată să facă parte dintr-o castă superioară, fiind programat a se mulţumi cu situaţia sa socială.

Funcţionalitatea pare a fi valoarea ultimă a societăţii imaginate de Huxley, chiar şi religia reziduală (Ford, exponentul producţiei industriale, devenit noul zeu al oamenilor), prin formele ei orgiastice şi paroxistice de adoraţie, având o funcţie de descărcare a tensiunilor şi impulsurilor. Statul închipuit de autor reuşeşte să controleze indivizii nu prin represiune, ci prin fericire. Oamenii sunt însă condiţionaţi să-şi gândească fericirea doar prin anumite valori: bunăstare, confort, igienă, distracţie şi activitate sexuală. Dragostea se rezumă la contactul fizic, iar idealul de frumuseţe feminină este redus la atributul “pneumatic”, aplicat femeilor. Tot în numele stabilităţii societăţii, angoasele, stările accidentale de nefericire sau de neîmplinire sunt îndepărtate cu ajutorul unui drog: “astăzi ai întotdeauna la dispoziţie soma, delicioasa soma, o jumătate de gram pentru un weekend, două grame pentru o excursie în Orient (…) aşa suntem feriţi de orice primejdie, pe terenul solid al trudei şi distracţiilor zilnice, alergând de la un film tactil la altul, de la o fetişcană pneumatică la alta…”.

În incubatoarele centrelor pentru bebeluşi se realiza condiţionarea acestora astfel încât ei să aibă diferite repulsii (faţă de cărţi sau flori de pildă) şi să asimileze pentru întreaga viaţă normele şi valorile promovate de stat: “până când, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi mintea adultului – pentru toată viaţa. Mintea care judecă, şi doreşte, şi decide – alcătuită din aceste sugestii. (…) Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii”.

Cultura, în această lume, a fost sacrificată. Trecutul, cărţile, religia creştină – toate au fost interzise şi uitate, deoarece nu sunt funcţionale în lumea nouă, care practică chiar acel “realism integral” constatat şi teoretizat de Julien Benda (în Trădarea cărturarilor) la începutul secolului XX. Spiritualitatea, idealul de rafinare a conştiinţei şi introspecţia nu sunt compatibile cu principiile utilitariste, cu idealurile materiale, imediate şi egoiste: “Trebuie să alegi între fericire şi ceea ce pe vremuri oamenii numeau . Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale şi cu orga de parfumuri”.

La fel ca şi în Fahrenheit 451 sau în 1984, în romanul lui Huxley există un personaj care înfruntă societatea, un individ diferit de ceilalţi. În Minunata lume nouă, acest personaj este John Sălbaticul, care a crescut într-o rezervaţie de indieni şi este adus în societatea abundenţei şi a eugeniei. El este un reprezentant al vechii culturi, devenind judecătorul obiectiv al noii societăţi. John Sălbaticul a citit cărţi (Biblia, Shakespeare), este religios (valorile sale sunt o combinaţie de păgânism şi creştinism), a trăit în mijlocul naturii – iar prin aceste valori şi experienţe, el este capabil să înţeleagă mai bine alienarea individuală şi socială a lumii noi. Cultura este cheia înţelegerii romanului. Însăşi titlul cărţii face trimitere la o piesă de-a lui Shakespeare (Furtuna), sugerând o exclamaţie retorică deznădăjduită faţă de o lume nouă, inumană. Golirea de spiritualitate a societăţii imaginate de Huxley şi centrarea ei exclusiv pe vicii, distracţii şi principii instrumentale – “nu poţi avea o civilizaţie durabilă fără o mulţime de vicii plăcute” – reprezintă, de fapt, un capăt al civilizaţiei aşa cum o înţelegem noi acum, şi aşa cum o percepe şi John Sălbaticul. Sinuciderea acestuia simbolizează nu doar imposibilitatea lui de a se adapta, dar şi lipsa de speranţă că spiritualitatea va mai putea fi vreodată aşezată la locul ei.

Unele elemente din lumea imaginată de autor pot fi regăsite în tendinţele actuale ale societăţii noastre. Cultura media, de exemplu, este o cultură pur distractivă, senzorială şi seducătoare, valorizând pozitiv principiile utilitarismului, iar publicitatea, prin amploarea ei, dar mai ales prin caracterul ei repetitiv, este o formă de sugestionare a indivizilor (încă din copilărie, pentru mulţi!) chiar către acea formă de fericire imaginată de Huxley: o fericire bazată pe confort, bunăstare, igienă, activism, distracţie, pe cultul sănătăţii fizice şi satisfacerea pulsiunilor erotice. O societate care pune în mişcare la nivel global asemenea resorturi este însă în pericol de a fi foarte uşor de manipulat, subminând conştiinţa şi libertatea indivizilor. Deoarece, aşa cum apreciază autorul în Reîntoarcere în lumea nouă, un eseu literar-sociologic în care vorbeşte de “actualitatea romanului său”:

“O societatea a cărei majoritate îşi petrece o mare parte a timpului nu la faţa locului, nu Aici şi Acum şi în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului şi a serialelor siropoase, a mitologiei şi a fanteziei metafizice, va întâmpina mari dificultăţi în combaterea celor care vor s-o manipuleze şi controleze”.

Scrisă de Florentin Cristian

No related posts.