Mircea Eliade, dinspre Portugalia

Sorin Alexandrescu – Mircea Eliade, dinspre Portugalia|

Motto: „Unii oameni, precum Mircea Eliade, nu pot trăi altfel decât încercând să dea tot ce pot din ei, indiferent de suferinţă, din credinţa că bucuria creaţiei este mai mare decât preţul suferinţei. Da, unii oameni cred acest lucru.” (Sorin Alexandrescu)

După cum deja ne-am obişnuit ca lucrările lui Mircea Eliade să apară, mai toate în ultima vreme, la Editura Humanitas, alături de aceste, editura a mai publicat (Seria Eliadiana), în 2006, o lucrare semnată de profesorul Sorin Alexandrescu despre experienţa lui Mircea Eliade ca diplomat la Lisabona, cartea numindu-se, în mod sugestiv, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia”. Cred că în debutul acestei recenzii sunt necesare şi câteva cuvinte despre autor, aceasta fiind, în mod cert, nu foarte cunoscut publicului român. Astfel, Sorin Alexandrescu este, în primul rând, profesor de semiotică şi de cultură română la Universitatea din Amsterdam, Olanda. În această ţară, pe lângă activitatea de la catedră, s-a mai implicat în diverse activităţi precum fondarea şi promovarea unor asociaţii şi reviste, una dintre aceastea fiind „Journal of Rumanian Studies”. De a lungul timpului a publicat peste douăzeci de cărţi, dintre care poate fi amintită „Paradoxul român” (1998), şi câteva sute de articole în domeniile teoriei literare, istoriei culturii române şi aşa mai departe. Un detaliu relevant din biografia autorului este necesar spre a fi amintit căci contribuie la o mai bună înţelegere a contextului în care a fost scrisă cartea. Acest amănunt se referă la faptul că Sorin Alexandrescu este nepotul de sora al lui Mircea Eliade. De atlfel, chiar seamănă cu acestă din urmă, după cum veţi putea constata şi voi din fotografia de mai jos.

De obicei, viaţa lui Eliade este împărţită de biografi cam la fel cu o împarte şi el în „Memorii”, adică cam în modul următor: copilăria şi adolescenţa din România (1907-1928), perioada indiană (1928-1931), tinereţea din România (1932-1940), şederea în Anglia şi Portugalia (1940-1945), perioada de maturitate din Franţa (1945-1956) şi maturitatea deplină şi bătrâneţea din Statele Unite (1956-1986). Subiectul cărţii de faţa se opreşte, după cum am spus şi mai sus, la perioada petrecută de Mircea Eliade în Portugalia, imediat după ce a părăsit Londra atunci când România a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul Unit. În intervalul de timp petrecut la Lisabona, Eliade va trece printr-o perioadă de profunde frământări însoţite de schimbări majore, atât în plan personal, cât şi în cel profesional şi politic. De asta, momentul portughez este considerat de Sorin Alexandrescu ca fiind unul crucial în biografia lui Eliade, deoarece reprezintă perioada de tranziţie de la scriitorul local, la savantul de talie mondială ce avea să devină treptat după plecarea din Portugalia.

„Mircea Eliade, dinspre Portugalia” este structurată în două părţi principale, luând ca şi criteriu scrierile autorului din timpul şederii la Lisabona. Astfel, prima parte, „Ziaristică şi istorie”, conţine trei capitole: I. Articolele din Acção II. Românii, latinii Orientului şi III. Salazar şi revoluţia din Portugalia. În primul capitol, Sorin Alexandrescu pune accentul pe contextul în care au fost scrise câteva articole semnate de Eliade, subliniind faptul că, în calitate de diplomat, acesta îşi lua în serios sarcinile ce decurgeau din această funcţie, dar „e de remarcat că propaganda întreprinsă de Mircea Eliade nu vine din datorie de serviciu, ci din proprie convingere şi iniţiativă.” De altfel, autorul mai subliniază că „din articolele lui, reseie că reflectă permanent asupra necesităţii unei strategii culturale româneşti” în străinătate. S. Alexandrescu evidenţiază că în comparatismul lui Eliade se regăseşte, de fapt, şi o strategie de propagandă culturală. Astfel, odată cu articolele din Acção, Eliade nu ezită să recurgă la anumite comparaţii între cultura română şi cea portugheză, unele dintre ele chiar foarte interesante precum cea dintre Eminescu şi Camões din articolul „Latina gintă e regină”. Tot aici, criticul literar aminteşte şi de comparaţia dintre dorul românesc şi acel saudade portughez. În acest sens, merită amintită o afirmaţie de a lui Eliade care zicea că „dorul, la români, în folclor şi la Eminescu sau Blaga, nu are un obiect anume, ci exprimă melancolie în general; în plus, dorul anulează timpul prezent şi peisajul concret şi te duce altundeva, ajutându-te astfel să-ţi depăşeşti solitudinea.” Sorin Alexandrescu conchide întrebându-se dacă nu cumva lui Eliade îi era dor de ţara natală atunci când scria aceste rânduri.

Probabil una dintre cele mai interesante lucrări a lui Eliade din perioada portugheză, lucrare ce mi-a stârnit un viu interes, este cartea „Despre românii, latinii Orientului” (Os Romenos, latinos do Oriente). La fel ca în articolele din Acção şi aici paralelismul dintre cele două ţări, România şi Portugalia, e mereu prezent, Eliade vorbind, spre exemplu, despre o misiune comună a celor două naţiuni în Europa. El afirmă că „ar fi interesant să fie scrisă într-o zi o paralelă istorică între portughezi şi români, popoarele latine cele mai îndepărtate unul de celălalt.” Exact asta a făcut el în „Despre romanii, latinii Orientului” şi, deşi n-am citit lucrarea, cred că a făcut-o destul de bine.

„Salazar şi revoluţia din Portugalia”, o altă lucrare de a lui Eliade, e genul de carte pe care o citeşti cu creionul în mână, dacă vrei să pricepi ceva din ea, iar în acest sens, paginile în care S. Alexandrescu vorbeşte pe larg despre istoria interbelică a Portugalia sunt foarte utile pentru înţelegerea lucrării lui Eliade despre Salazar. Am avut ocazia să citesc „Salazar şi revoluţia din Portugalia” şi nu pot să nu recunosc că am citit-o cu o oareşce dificultate, deşi subiectul mă interesa. Zic dificultate pentru că multe pasaje sunt destul de aglomerate de numeroase referiri la o sumedenie de revoluţii şi lovituri de stat, de altfel o constantă în istoria Portugaliei pre-Estado Novo, iar uneori trebuie să le reciteşti ca să nu pierzi firul evenimentelor şi să-ţi mai aduci aminte cine împotriva cui lupta şi de ce. În paginile în care S. Alexandrescu vorbeşte de această carte, analiza lui se concentrează pe identificarea cadrului mental în care gândea Mircea Eliade atunci când a scris-o. El, adică Eliade, vedea în modelul portughez salazarist unul optim şi pentru România, iar în Oliveira Salazar proiectase imaginea lui Nae Ionescu – dispărut cu numai doi ani înainte (15 martie 1940). Apoi, deşi reticent faţa mareşalul Ion Antonescu, sperase, cred că ăsta e termenul cel mai potrivit, ca acesta să devină un Oliveira Salazar pentru România. Aşa cum precizează şi Sorin Alexandrescu, „scopul real al cărţii rămâne însă pentru Eliade exemplaritatea cazului portughez pentru propria-i ţară.” Din nefericire, spre deosebire de Portugalia care reuşise să-şi păstreze neutralitatea, România era într-un război a cărui final, încă de pe atunci, nu se întrevedea a fi unul favorabil ţării noastre. În fine, nu voi insista asupra comentării acestor fapte căci rolul postului de faţă e de a ilustra ideile principale ale cărţii domnului S. Alexandrescu.

A doua parte a lucrării, intitulată „Jurnalul Portughez”, cuprinde cinci capitole: I. Textul: al treilea Eliade II. Jurnalul profesional III. Jurnalul politic IV Jurnalul personal şi V. Ensimismiento com Mircea Eliade y Ortega y Gasset. În fond, după cum indică şi titlul, în această a doua parte a cărţii autorul va analiza din mai multe perspective şi la mai multe nivele adevarata operă a lui Mircea Eliade din timpul şederii în Portugalia, respectiv „Jurnalul Portughez”.

În plan profesional, mergând pe mărturisirile din jurnal, S. Alexandrescu prezintă viaţa şi activitaţile lui Eliade specifice calitătii sale de diplomat, cât şi intrigile ori lipsa de interes din diplomaţia românească de la acea vreme. Mă gândesc cu amărăciune că acum probabil stăm şi mai rău la capitolul ăsta, dar să vedem ce notează Eliade pe 9 martie 1944 în jurnal: „Aflu că ministru Cădere m-a lucrat la Bucureşti. Vrea în orice chip să scape de mine, deşi îşi dă bine seama că dacă România există astăzi în Portugalia ca realitate, iar nu ca relaţii diplomatice, se datorează în primul rând muncii şi prezenţei mele.” Mi se pare pertinentă observaţia lui S. Alexandrescu care scrie că „Eliade nu este un diplomat <<profesionist>>, în sensul că nu lucrează în sistem şi conform sistemului, ci este un diplomat <<voluntar>> care lucrează din proprie iniţiativă şi este interesat de rezultatele imediate în lumea intelectuală portugheză, mulţumindu-se doar să anunţe sistemului (românesc) aceste rezultate. Nu este surprinzător – deşi este dificil de înţeles – că sistemul nu agreează succesele <<pur personale>> ale unui membru atipic al legaţiei.” Curios lucru, un om aşa devotat misiunii de promovare a culturii române e văzut ca fiind un membru atipic printre colegii de la minister. În fine, odată cu demiterea din postul de diplomat la 1 noiembrie 1944, începe, practic, exilul lui Eliade. La scurt timp după demitere, va fi exclus şi din Societatea Scriitorilor Români.

Capitolul care se opreşte asupra însemnărilor cu caracter politic din „Jurnalul Portughez” cuprinde prezentarea şi interpretarea a numeroase observaţii de ale lui Eliade cu privirea la situaţia politică din ţară, cât şi temerile acestuia în contextul participării României la război. S. Alexandrescu va prezenta acele fragmente din jurnal ce ilustrează neliniştea lui Eliade cu privirea la destinul ţării sale, cât şi zbuciumul interior al acestuia la ideea că sovieticii vor invada România. La un moment dat, Eliade notează în jurnal: „dacă înving roşii, şi eu, şi opera mea, şi neamul meu dispărem.” Tot aici merită spre a fi reţinute şi cuvintele lui S. Alexandrescu care numeşte aceste momente de disperare ale lui Eliade ca fiind „apocalipsa după Eliade”.

În paginile despre nivelul intim al Jurnalului Portughez, criticul literar pune accentul pe drama personală ce-l va tulbura profund pe Eliade în această perioadă, adică moartea, în 1944, a soţiei sale Nina. Criticul literar prezintă momentele premergatoare morţii Ninei, iar sporadic, interpretează unele însemnări din Jurnal în legătura cu acest eveniment sumbru. Aici cred că este şi punctul culminant al jurnalului căci, „decembrie 1944 şi anul 1945 înseamnă, pentru Eliade, un sfârşit absolut: dragostea, cariera, neamul său, totul piere simultan, totul se scufundă simultan.” – notează S. Alexandrescu.

În sfârşit, cartea se încheie cu un amplu capitol ce prezintă o analogie între viaţa şi opera lui Mircea Eliade şi cea a filosofului spaniol José Ortega y Gasset. Deşi studiul e cât se poate de interesant, cuprinzând nişte interpretări ale unor idei din opera lui Ortega y Gasset, cred, totuşi, că aceste pagini ar fi putut face mai degrabă obiectul unei lucrări separate, decât să fie incluse în cea de faţă. Interferează destul de puţin cu subiectul cărţii, sau putem zice, la fel ca Sorin Alexandrescu, că acest capitol s-a vrut o interpretare a experienţei lui Eliade din Portugalia prin prisma unor idei cheie din opera filosofului spaniol. Părerea noastră că autorul a insistat prea mult asupra acestui aspect, capitolul respectiv reprezentând aproximativ un sfert din întreaga lucrare. În fine, ultimele pagini sunt rezervate unor concluzii.

În încheierea recenziei, aş dori să mai fac o observaţie. În carte sunt numeroase pasaje în care autorul caută să-l scuze cu orice preţ pe Mircea Eliade de orientarea sa legionară din tinereţe, judecând fenomenul legionar doar în termeni negativi. Cred că o evaluare mai nuanţată şi echilibrată mi s-ar fi părut mai la locul ei şi probabil mai apropiată de adevăr. Totuşi, apreciez şi înţeleg contextul în care criticul literar face acest lucru, dorind, în mod îndreptăţit, să răspundă acuzaţiilor de fascism pe care Alexandra Laignel-Lavastine le proiectează asupra lui Mircea Eliade, distorsionând, în mod tendenţios, realitatea istorică. Văzută în ansamblu, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia” este o încercare de a reface itinerariul biografic şi profesional al lui Eliade din anii portughezi. Nu pot să nu apreciez demersul domnului S. Alexandrescu de a aduce o serie de lămuriri cu privire la acest moment atât de important în biografia lui Mircea Eliade. Totodată, e de admirat efortul autorului pentru intensa munca de documentare, iar acest lucru se vede în fiecare notă de subsol, cât şi în numeroasele incursiuni în istoria Portugaliei şi a României.

Autor: Sorin Alexandrescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
304 pagini
ISBN : 973-50-1220-0

Scrisă de Tudor Mihăescu

Related posts:

1. O replică de Mircea Platon – (NEO)CONSERVATORUL SINTETIC