Națiunea periculoasă

Publicat pe 28 Apr 2011

Lasa un comentariu

Interesul naţional între ambiţie şi orgoliu*

Ceea ce îl individualizează pe Robert Kagan printre gânditorii atlanticişti este faptul că el a parcurs drumul invers, atât geografic cât şi tematic. Dacă autori şi politicieni europeni (Kissinger, Edward Luttwak, Stanley Hoffmann, Karl Deutsch) au ales America pentru a se realiza, sau au cugetat-o din patrie (Raymond Aron, Thierry de Montbrial, Revel, Timothy Garton Ash), Kagan a înlocuit Washington-ul cu Bruxelles-ul: locul de origine al consensului strategic occidental.

Folosind un joc de cuvinte scriitura lui Kagan transformă o apology într-o apologie. De ce? Timp de decenii izolaţioniştii şi stângiştii au avut monopolul criticii hegemonismului american. Intervenţioniştii au fost cei care au scris triumfalismul unui Atlas în luptă cu ameninţările globale. Neoconservatorismul apare deci astfel ca un nou tip de dreaptă care încorporează tema „indispensabilei naţiuni” de multe ori arogant şi cinic.
Dangerous nation, până acum cea mai bună carte a sa, ne spune istoria unei naţiuni într-un mod diferit de cea auzită până acum. [1]

Da, ştim- coloniştii americani, ne mai suportând jugul britanic şi-au decis independenţa prin ruptura faţă de o Europă monarhic-anchilozată şi au ales un drum propriu. Prin contrast cu vechea mentalitate a unei societăţi de naţiuni încă feudale, tânăra republică americană reflecta în politica sa natura umană bună şi idealistă a locuitorilor săi. Proferând un liberalism susţinut de protestantism, colonii americani s-au consacrat negoţului, vânătorii şi căutării fericirii individuale în faţa căreia nu au stat timp de un secol decât triburile indiene. Discursul de adio al lui George Washington (The Farewelll Adress-1796), avertismentul lui John Quincy Adams de a nu urma monştri peste mări ca şi Doctrina Monroe (1823) sunt momentele care sanctifică izolaţionismul american până aproape de secolul XX. Până şi un fin analist precum René Remond, scriind o scurtă monografie a SUA în anii ’50, repetă aceleaşi clişee [2]. Conform lui Kagan însă, modernitatea nu a fost nicio clipă un mozaic de naţiuni care stau liniştite în sertăraşele lor de lemn. Suveranitatea a fost mereu funcţia unei interdependenţe mai mult sau mai puţin intense. Statele şi-au văzut securitatea şi prosperitatea într-o neîntreruptă relaţie. Nimic nu era mai familiar cancelariilor europene decât efectul fluturelui! Ȋncă de la coloniştii americani, înfierbântaţi de protestantism au văzut în Americi un nou Ierusalim unde se vor regrupa pentru a se reîntoarce în Europa. Viziunea lor religioasă a mers mână în mână cu credinţa în excepţionalismul rasei britanice menite a conduce întreaga umanitate.

Departajarea lor faţă de Coroana britanică şi forjarea unei identităţi proprii a pornit nu de la un sentiment moralist care a respins politica de putere specifică vechii lumi ci tocmai din cauza unui Ȕberbritanism. Cu o vigoare demografică şi economică ce eclipsa până şi metropola, coloniile americane se vedeau pe ele însele ca fiind avangarda expansionismului britanic şi reproşau Londrei tocmai prudenţa acesteia faţă de Canada franceză. Războiul de Şapte ani (Războiul de Cucerire, cum s-a numit în Canada) a fost provocat tocmai de către colonişti in momentul în care Robert Dinwiddie, patronul unei companii comerciale l-a trimis pe un tânăr colonel, George Washington pentru a regla un conflict de frontieră cu francezii. Acesta a masacrat o serie de soldaţi aprinzând mânia Parisului. [p.26] Ruptura cu Anglia nu s-a rezumat doar la cauze juridice (impunerea unor taxe) ci şi la coliziunea unor ambiţii diferite. Departe este deci imaginea unui popor care dorea să fie lăsat în pace, aşa cum portretiza capitolul Independenţei americane Winston Churchill în a sa Istorie a popoarelor anglofone. [3]

Inovarea pe care republica americană a adus odată cu 1776 a creat un conflict ideologic în sânul societăţii naţiunilor. După ce revoluţia industrială a introdus o diferenţă de prosperitate între state, revoluţiile politice: adică cele din Franţa, America de Nord şi cea Latină vor adăuga luptei clasice pentru putere opoziţia dintre republici şi monarhii [76;124 şi passim]. Memorii ale diplomaţilor din Europa (Spania, Franţa, Veneţia) conştientizau consecinţele introduse de independenţa americană. Thomas Pownall, diplomat englez, împrumutând o metaforă newtoniană conchidea că America reprezenta apariţia unui nou astru pe firmament care va modifica orbitele tuturor celorlalte corpuri cereşti. Ca un ecou, John Quincy Adams, aflat în Europa îl informa pe tatăl său, John Adams: „Sentimentul unitar al Europei la adresa creşterii uluitoare a populaţiei şi puterii noastre este acela că, odată uniţi, vom deveni un membru periculos al societăţii naţiunilor. De aceea speră şi aşteaptă cu încredere că nu vom rămâne pentru mult timp uniţi.” [p.3;159]

Daţi fiind aceşti parametri, America trebuia să aleagă, cel puţin în primii ani de existenţă între alianţa cu Franţa şi cea cu Marea Britanie. Nu era doar o alegere tactică, ci şi una în long durée între două scenarii posibile. Cu Anglia, America avea o legătură culturală, iar guvernământul american se considera o îmbunătăţire a celui britanic. Franţa în schimb oferea o a două revoluţie ce slujea cauza libertăţii de pretutindeni. Dar crimele iacobine erau un avertisment pentru ceea ce putea să însemne lichidarea monarhiilor şi înlocuirea lor cu anarhie şi cezarism. Avertismentul final al lui Washington, cel din 1796 nu avea în minte, în ciuda formulări vagi, ruptura totală faţă de Europa, ci doar faţă de o Franţă revoluţionară cu care americanii semnaseră o „alianţă perpetuă” în 1778 [p.115-116]. Tensiunea dintre anglofilia lui Washington şi secretarului său, Alexander Hamilton şi anglofobia lui Thomas Jefferson va umple viaţa politică a viitorilor ani. Dar nu numai al viitorilor douăzeci de ani, ci al întregului secol XIX. Părinţii Fondatori credeau că mesajul lor era un universal rezultă că întreaga umanitate era o Americă potenţială, prinsă în lanţurile vechilor orânduiri.

Interesul naţional american, asemănător cu cel al Rusiei va încerca să îmbine dinamic securitatea cu expansiunea. Pentru a se putea proteja şi fii sinceră cu propria-o natură America trebuia să transforme întreaga lume.

Expansiunea sa se va desfăşura pe două planuri, pe care le voi numi teritorial şi logistic. Ȋn prima categorie se înscrie achiziţia de teritorii din vecinătate. Actualul teritoriu continental american a înglobat posesiunile indienilor ca şi pe cele ale Mexicului şi Coroanei Spaniole. Ȋn a doua categorie, ca fidelitate faţă de misionarismul profesat se înscriu politica intervenţionistă americană în teritorii depărtate, precum America de Sud, Oceanul Pacific şi Asia de Sud şi Sud-Est (China, Japonia, Coreea). Povestea se opreşte tocmai înaintea războiului americano-spaniol din 1898 pentru cucerirea Cubei. Păcat că autorul nu continuă până la Primul Război Mondial aşa cum o face Winston Churchill, pentru a sublinia alianţa celor două mari puteri anglofone, America şi Britania în faţa pericolului comun.

Precum un film proiectat peste nişte figuri care îi stau în cale, istoria Americii a lui Kagan pare scrisă, conştient sau nu, în reverberaţii neoconservatoare. Washington, Madison, Hamilton, Adams ori Jefferson par să joace roluri similare cu cele ale lui George W.Bush, Colin Powell, Donald Rumsfeld. Ȋncercarea tinerei republici de a contura o alianţă în Europa contra piraţilor din Mediterana (1780-1785) trezeşte comparaţia cu coaliţia voinţei din războiul contra terorismului (piraţii tunisieni fiind teroriştii acelor timpuri).[pp.93-110] De asemenea luările de poziţie ale Statelor Unite în problema grecilor care luptau contra otomanilor sau pogromurilor din Rusia sau implicarea în Peru sau Coreea te face să te gândeşti la discursul umanitarist din secolul XX. Zăbovirea asupra mesajului universal al aboliţionismului lui Lincoln, precum şi modul în care este descris Partidul Republican al acelor timpuri par a oglindi politica Partidului Republican din America secolului XXI.

Trebuie de asemenea semnalate o serie de greşeli. Kagan vorbeşte despre luările de poziţie ale Americii contra pogromurilor anti-semite ce au avut loc în România în anii 1870-1880.[p.287] Autorul suprapune în mod greşit, condiţiile impuse de Congresul de la Berlin în 1878 României cu privirea la situaţia evreilor cu pogromurilor ţariste din Ucraina şi Galiţia.

Titlul cărţii poate fi evaluat într-o cheie dublă, corespunzătoarea celor două ipostaze ale autorului: istoric obiectiv alternând cu apologetul neoconservator.

Ȋn primul caz America este naţiunea periculoasa a modernităţii tocmai datorită caracterului său etern revoluţionar. Cu o vigoare înspăimântătoare Statele Unite doresc să facă lumea după chipul şi asemănarea lor. Fără să se gândească la consecinţe. Spiritul naţional american îşi trăieşte ambiţia ca un orgoliu [Orgoliul este defensiv şi ţine de status-quo. De a proteja ceea ce este deja al tău/ Ambiţia este ofensivă şi vrea să extinde o posesiune.] Altfel spus America vede întreaga lume ca o perenă ameninţare la adresa sa; ameninţare căreia nu îi poate opune decât o cruciadă nesfârşită care să convertească umanitatea [orgoliul şi ambiţia merg deci mână în mână]. Ȋn limbaj psihologic se poate vedea aici o combinaţie de complex mesianic şi paranoia.

Cazul doi. Apologetul neoconservator însă vede pe Homo Americanus ca pe o fiinţă lockeană- încarnare a logicii weberiene. Ȋntreprinzător (industrious), aspirând ardent la Ȋmpărăţia Cerului, acesta [Homo Americanus] o transformă totodată şi pe cea pământească. Asemenea şuvoiului fluviului Mississippi, expansiunea Statelor Unite a făcut şi bine şi rău fără să îşi ceară scuză, însă este drumul optim către progres.[4] Pare să conchidă Kagan.

Interesant mi se pare că lucrarea a fost publicată la editura Alfred Knopf, fie dintr-o alegere clară fie din întâmplare. Alfred Knopf a publicat ”Politica între naţiuni” a lui Hans Morgenthau- părintele realismului, cu decenii în urmă. [5] Pentru Morgenthau a fi realist înseamnă a ţine cont de natura uman imperfectă. De aici nevoia de prudenţă ca dig al aroganţei. Pus alături de umbra lui Morgenthau, Kagan poate fi văzut în două feluri. Primul: ca avocatul unei filozofii contrară celei sfătuite de gânditorul german: nerealistă şi nesăbuită! Doi, ca promotorul unui alt tip de realism: unul focalizat pe verbul „a realiza”. A fi realist, ar putea spune Kagan, înseamnă a acţiona, a încerca să creezi noi realităţi, în loc să stai cu mâinile în sân sperând ca răul să treacă de la sine. Ȋnsă o asemenea filozofie cruciată, dincolo de o limită are şi reversul ei: face deja America să se creadă un zeu de marmură. Iar marmura, se ştie, este casantă.

*lui CDR

***

Note:

[1] Robert Kagan, Dangerous Nation, 4 March 2007
[2] René Rémond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Corint, Bucureşti,1999, pp.40-61
[3] Winston Leonard Spence Churchill, A history of the english-speaking peoples, New York, 1963, vol III
[4]Andrew J. Bacevich and Elizabeth H. Prodromou, God Is Not Neutral:Religion and U.S. Foreign Policy after 9/11, Foreign Policy Research Institute, Winter 2004; Jonathan D. Caverley, Power and Democratic Weakness: Neoconservatism and Neoclassical Realism, an?
[5] Hans Morgenthau, Politics among nations. The struggle for power and peace, Vth ed., New York, Alfred Knopf, 1973