Nae Ionescu. Portrete

Am scris anul trecut despre Nae Ionescu într-un text dedicat unei cărţi, probabil cea mai cunoscută a lui Mihail Sebastian, a cărei notorietate a fost asigurată mai puţin de textul propriu-zis, excepţional altfel, cât de cuvântul introductiv. Mă refer la De două mii de ani. Remarcam atunci nu doar curajul lui Sebastian de a plasa în anticamera cărţii sale prefaţa virulentă a Profesorului, socotită sursa avalanşei de critici ce-au ciuruit, de-atunci, necontenit gândul autorului, ci mai ales eleganţa cu care maestrul era descris de fostul discipol, în pofida suferinţei pricinuite. Cum am devenit huligan mărturiseşte mâhnirea provenită din respectul nemărginit pe care unul dintre cei mai mari romancieri interbelici, Mihail Sebastian, i l-a purtat probabil celui mai important şlefuitor de genii din România veacului trecut, Nae Ionescu.

Deunăzi, parcurgând o carte născută din dezgust şi exasperare, aşa cum însuşi autorul mărturiseşte în preambul, am aflat părerea acestuia despre Nae Ionescu. Profet al generaţiei interbelice după unii, Nae Ionescu este apreciat mai curând la nivel estetic, ca exponent al unui ,,farmec electrizant’’ şi posesor de ,,stil strălucit’’. ,,Replicile isteţe’’ şi ,,sofismele cu aparenţă de adevăr izbitor’’ îi sunt trăsăturile specifice din punct de vedere intelectual. I se recunoaşte totodată ,,geniul’’, precum şi înrâurirea, fertilă, exercitată asupra unei părţi a tineretului interbelic. Criticul acerb al lui Nae Ionescu, Constantin Rădulescu-Motru, care contesta caracterul ştiinţific al ,,curentelor mistice, orientaliste, asiatice şi obscurantiste’’ promovate de acesta în Universitate, admite că Profesorul atinge nu pe cei mai mulţi tineri, ci pe cei mai buni. Cel ce foloseşte exasperarea ca metodă de sondare a societăţii româneşti postdecembriste evidenţiază şi metehnele lui Nae Ionescu – afemeiat înzestrat cu cinism haios.

După care dezlănţuie o filipică împotriva concepţiilor naeionesciene. Socotim că diatriba, bine argumentată altfel, este malonestă, întrucât nu precizează rădăcinile viziunii articulate de Nae Ionescu, care vedea orice civilizaţie sau popor ca o monadă ce nu poate evolua decât în limitele legii ce-a constituit-o. De aici ideea pseudomorfozelor, civilizaţiile ori, după caz, popoarele, ca urmare a contactului dintre ele, se modifică nu calitativ, ci doar aparent, la suprafaţă, precum şi perspectiva staticistă asupra societăţii, al cărei filon identitar rămâne neschimbat, dinamice fiind doar ipostazierile acestuia. Nu ne-am propus, deocamdată, să despicăm ideile lui Nae Ionescu, ci doar să prezentăm, pe scurt, o parte a acestora, astfel încât lectorul să ia contact cu câteva dintre premisele gândirii naeionesciene. Momentan încercăm doar să învederăm personalitatea lui Nae Ionescu, motiv pentru care facem apel la mărturiile unuia dintre discipolii importanţi ai acestuia.

Profil renascentist, accentuat de nasul cu trei cocoaşe în stilul vremii, chip osos de Mefistotel, păr negru, ochi verzi şi frunte lată. Mâini ce gesticulează cu sens, gura cu buza de jos coborâtă dispreţuitor, gata pregătită pentru replici şfichiuitoare. Aşa îl descrie Mircea Vulcănescu pe acela care a exercitat cea mai mare înrâurire sufletească asupra sa. Dar nu numai asupra sa.

Şi Virgil Madgearu i-a plăcut lui Vulcănescu, aşa cum reiese din Ultimul cuvânt. De aici, pasiunea lui Vulcănescu pentru economie şi finanţe. L-a îndrăgit, de asemenea, pe Vasile Pârvan, ctitor al Şcolii de arheologie în România. Aşa se explică interesul pentru istorie, ilustrat, printre altele, în articolul XIII Gemina. Vulcănescu a fost atras şi de Dimitrie Gusti, făuritor de Şcoală de sociologie, de unde aplecarea pentru ştiinţa realităţii sociale. Cu toate acestea, modelul intelectual al lui Mircea Vulcănescu a fost Nae Ionescu, conferenţiar de Logică şi Teoria cunoştinţei la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Un tip prea mare pentru a încăpea într-o formulă, prea subtil din punct de vedere intelectual pentru a fi ţintuit cu o etichetă şi prea puţin mărturisit de propriul scris pentru a fi categorisit sau, cu vorbele lui Vulcănescu, introdus într-o ,,cutiuţă’’. De altfel, acesta este şi motivul pentru care Profesorul nu prea a scris. Pe lângă că aprecia plinătatea şi prospeţimea gândului virtual în raport cu cugetarea aşternută pe hârtie, colbuită instantaneu de vreme – potenţialitatea e mai mult decât actualitatea -, Nae Ionescu nu scrie, căci, spune el, n-are nimic nedezlegat. Nu scrie, de asemenea, pentru că aprecia gândul maturizat, semn de responsabilitate filosofică într-o epocă în care mulţi nepricepuţi se dădeau filosofi. Se pare însă că adevăratul motiv pentru care nu scrie e că nu-i plăcea să fie fixat. De asta te minte că totul e limpede pentru el, spune Vulcănescu.

Fără să se destăinuie în scris, Nae Ionescu rămâne nemărturisit în operă. Şi foarte misterios. De altfel tocmai acest mister, ce creştea pe măsură ce-i audiai cursurile, e una dintre armele seducţiei la care, conştient ori inconştient, face apel Nae Ionescu. Ocolind capcanele întinse, gândirea naeionesciană îl derutează, dar totodată îl şi impresionează pe Vulcănescu. Eticheta, atributul ori ,,cutiuţa’’ sub care ori în care poposeau în cele din urmă persoanele din jurul studentului Mircea Vulcănescu, spre confortul psihologic al acestuia, se dovedeau neputincioase când venea vorba de capturarea personalităţii lui Nae Ionescu. Cei care erau răpuşi, într-un final ,de clişeele scornite de Vulcănescu, deveneau inşi utilizabili ce alimentau instantaneu categoria neinteresanţilor. Şi Nae Ionescu părea uneori că intră în acest grup, al tălmăciţilor. Rapid însă, rupea zăgazurile şi părăsea locul rezervat etichetaţilor. Pac ! Scotea capul din cutie !. Spre disperarea lui Vulcănescu, care socotea că-l are sub cheie. Dar, concomitent, şi spre încântarea lui, Nae Ionescu se încăpăţâna să rămână indescifrabil, şi astfel interesant, prin tăgăduirea orgolioasă a mediocrităţii. Profesorul detesta gîndirea încremenită. Fereşte-te de omul care-ţi spune 20 de ani acelaşi lucru !.

Dar farmecul intelectual pe care-l degaja Nae Ionescu avea şi alte resorturi. Profesorul era în stare să expună în vorbe puţine şi simple probleme filosofice complexe, pe marginea cărora se scriseseră cărţi groase, cu exprimare pretenţioasă, şi care transformau filosofia într-un domeniu aparte, accesibil doar anumitor spirite. ,,Simplitatea nerebarbativă’’ a gândirii naeionesciene pulveriza stilul prezumţios şi scotea la lumină fondul, agresat de formulările baroce. Dezgolit, miezul cugetării era conectat la realitatea imediată şi mediată a Profesorului. Astfel, preocupat de conţinut în detrimentul formei, semn al onestităţii intelectuale, Nae Ionescu este îndrăgit de studenţii care aveau de-a face cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. La curs, Nae Ionescu nu preda, ci gândea. Ideile sale sunt proaspete, vii, în permanentă mişcare, iar problemele filosofice sunt şarjate din toate unghiurile. În zece ani, Nae Ionescu a predate douăzeci de cursuri, dintre care nici unul la fel, chiar dacă problematica abordată era aceeaşi. Cugetarea lui nudă era preferată ,,finitului incomprehensibil’’ al celorlalţi. Stilul lui Nae Ionescu nu era doar simplu. Era şi pitoresc, îmbibat de ironie – Ce, voi sunteţi filosofi ?. Dar şi de foarte mult umor. Un umor neaoş, care amintea de Creangă. ,,Neaoşismul’’ lui Nae nu era pe placul tuturora. O limbă română curată, mustind de arhaisme, nu sună la fel de bine ca o română franţuzită. Ori englezită.

Nae Ionescu e un mistic. Dar un mistic aparte, continuă Vulcănescu. Un mistic zeflemist şi sceptic nu întâlneşti pe toate drumurile. Crede ca pozitivismul, prin pretenţia de a explica peste puterile sale, e ridicol, iar evoluţionismul o confuzie între realitate şi concepţie. Evoluţioniştii aplică devenirea doar materiei, nu şi spiritului. Care este dat, o dată pentru totdeauna. De aici şi adversitatea faţă de istoria filosofiei, pe care, deşi o ştie, o înlocuieşte cu o tipologie a spiritului uman. Câtă vreme ştiinţei îi ajunge inteligenţa, filosofia are nevoie de sensibilitatea provenită din dorinţa de a te pune de acord cu tine însuţi. De altfel, aceasta e şi preocuparea majoră a filosofiei naeionseciene : situarea în existenţă.

Filosofia este prin definiţie originală, după Nae Ionescu. Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, este preluat din nou. De asta în filosofie fiecare este pe cont propriu. Aici, originalitatea are un sens aparte. Nu înseamnă să gândeşti cum nu s-a mai gândit. Ci a gândi prin tine însuţi, tu ca filtru ce reţine impurităţile existenţei tale, primenind-o. Aşa se face că adevăratul filosof nu pune accent pe cultura filosofică. Pentru el are însemnătate doar ceea provine din gândirea lui, eventual după lectură.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Related posts:

1. Un profil intelectual : Nae Ionescu
2. Profesorul – NAE IONESCU AŞA CUM L-AM CUNOSCUT