Naşterea tragediei

Friedrich Nietzsche – Nasterea tragediei|

Putem chiar să inventăm un joc: găsiți asemnănările dintre „Nașterea tragediei” (1872) și „Schimbarea la față a României” (1931) a lui Cioran. Încep eu. Amândouă au fost scrise fulgurant, la o tinerețe de 25 respectiv 26 de trandafiri în buchetul vieții, nu-i așa. Amândouă fac un stretching monumental vorbind despre culturi întregi, secole întregi, istorii întregi, popoare întregi. Amândouă deplâng un anumit ceva, romanțios, où sont les neiges d’antan, unde-s pistoalele, pumnalele, așa că pesimismul și gamele minore acoperă resursele stilistice aproape în întregime: tragedia culturilor mici la Cioran, lipsa tragicului în culturile mari la Nietzsche. Amânoduă se dezbracă de caracter până la final, dezgolind un soi de indignare la limita respirabilului, un avânt neuman și belicos, Cioran mai subtil și mai potolit (vezi toată teoria „adamismului”), Nietzsche mai sonat și mai cumplit (vezi „renașterea mitului german”). O să încetez – mă gândesc c-ați prins ideea – dar urmăriți, rogu-vă, pe parcursul recenziei celălalte multe asemănări.

Întreaga temelie metafizică a lucrării ne este relevată expeditiv, militărește aproape, într-un paragraf peste care dacă nu ești atent sau te grăbești un pic ai toate șansele să sari. Aroma schopenhaueriană[1] nu este deloc camuflată: „Mă simt înclinat să admit ipoteza conform căreia Ființa adevărat și Unitatea primitivă, care este suferință eternă și contradicție, au nevoie de viziunea copleșitoare a unei aparențe delicioase pentru a se justifica în mod infinit; această aparență din care facem parte, în care am plonjat cu totul, este ceea ce ne vedem nevoiți să înfățișăm drept Non-Ființa veritabilă, altfel spus – Devenirea perpetuă” (36). Bine-bine. Cu alte cuvinte, în afundișul ascuns al realității, esența profundă a lucrurilor este o forță (o „Voință”, v. nota 1) irațională. Manifestările („obiectivările”) acestei Voințe sunt ceea ce intelectul nostru percepe ca find legi ale existenței, ceea ce percepem drept spațiu, timp, cauzalitate, identitate etc. Categoriile lui Kant, așa cum se observă, nu sunt străine acestei metafizici și tocmai de aceea Nietzsche apare la doar câteva întorsături de frază distanță de a concluziona că Știința (și orice act de gândire pozitivistă, s-ar spune astăzi) se ocupă și se autoliniștește cu fantome și închipuiri – i.e. reprezentări.

Am scris „Știința”, dar – cel puțin în ceea ce-l privește pe Nietzsche – puteam foarte bine să scriu „Socrate”. Căci dacă e cineva vinovat de optimismul delirant pe care știința l-a propagat și l-a întreținut din Antichitate până în prezent, acela este „distrugătorul tragediei”, „adversarul lui Dionysos”, „inamicul artei” (mai vreți? mai am) „omul care a negat Grecilor singurul suflet veritabil”, „cel care a interzis abandonarea în abisul dionysiac”, „cel care a înlocuit tragicul cu poetica plată și impertinentă a dialecticii” etc. etc., Socrate. În ciuda a ceea ce titlul ar putea lăsa de înțeles, cartea lui Nietzsche este nu atât despre nașterea tragediei, ci despre moartea ei odată cu Euripide, Platon, Aristotel, și prevestita ei renaștere odată cu Wagner, Beethoven și Schopenhauer. Problema elenismului – descifrarea corectă a celor două forțe estetice în cultura greacă, cea apolinică și cea dionisiacă – este rezolvată subit, aproape neglijent, în primele 40-50 de pagini. Geneza și motivația corului de satiri (ca expresie a unei sagesse dionysiaque) este argumentul pe care Nietzsche insistă, dar insistă ca atunci când, șef fiind, trebuie să te ocupi de câteva formalități înainte de a concedia pe cineva în plină ședință cu tot staff-ul. Nietzsche vrea să concedieze raționalismul, nu să ajute esteticienii vremii să înțeleagă spiritul atic. Logica! (termen aproape peiorativ prin care autorul se referă la felul de a fi al raționalismului), O, logica! – n-o vedem oare fiecare dintre noi cum, tremurând, „descoperă spre teroarea ei limita cunoașterii” (ca o femeie cu moravuri ușoare ce e!) „ea însâși și sfârșind prin a-și mușca coada, repliindu-se în mit”? (104). Logica „se transformă în resemnare tragică și în nevoie de artă” (105).

Pentru a-l cita pe Toma Caragiu, „aici vroiam s-ajung!”. Să amânăm pentru câteva paragrafe suculenta parte de final în care Nietzsce își dă în petec cu viitorul luminos și mitic al lui Übermensch, și să spunem că – în primul rând și înainte de orice – Nietzsche înțelege greșit raționalismul și scopurile lui. În resemnarea lui Descartes, de exemplu, care sfârșește prin a postula necesitatea unui Dumnezeu care nu minte, în resemnarea lui Kant – mai bine – care sfârșește prin a postula pentru prima dată regresul ad infinitum al cunoașterii logice, fără ca acest regres să atingă măcar obiectul în sine, în toate acestea Nietzsche citește „handicap” și „chix” – deducând apoi simplu caracterul zdrențuros al doctrinei în sine. Însă trebuie spus de la bun început că a atribui raționalismului – atât ca doctrină, cât și ca „practică” – pretenția unei cunoașteri empirice este o contradicție dubioasă pe care doar caracterul marginal al dezbaterii, în „Nașterea tragediei”, o poate explica. În istoria logicii putem citi multe pretenții: pretenția de a fi o știință a legilor gândirii (psihologice), pretenția de a fi o știință a feluli în care gândesc oamenii (sociologie), pretenția de a fi o știință a înțelegerii acelor relații speciale între abstracții numite „legi logice” (v. Carnap), pretenția de a fi o știință a argumentării (vezi tradiția dialectică și logica informală). Nicăieri însă nu putem citi pretenția de a fi o știință a realității și cu atât mai puțin a sensului profund al realității (indiferent dacă există sau nu, sau dacă sintagma „sens profund” are măcar sens… profund). Faptul că în chiar termenul de „logică” găsim ideea de formalism – a spune „logică formală” este, de aceea, un soi de pleonasm – ar putea fi primul pas pentru o expoziție destul de la îndemână în care nu vom intra, dar care ar transforma întreaga teorie metafizică a lui Nietzsche într-un mic om de paie.

Nu și filosofia politică! Nu, nu. Filosofia politică este destul de bine glăsuită, asta și pentru că este teribil de simplă. Germania, odată cu pasul crucial prin care Luther a despărțit-o de latinitate și vest, are un destin mistic, observabil atât în luciditatea incomparabilă a filosofilor ei (Kant, Schopenhauer – pe Hegel nu-l citează că mișcarea romantică nu și-l aproriase încă în întregime) cât și în tragismul dionisiac al muzicanților (Wagner, Beethoven și alții). De aceea, poporul german nu se va mai „hrăni în mod mizerabil din istoria altora” (câteva pagini mai târziu ne lămurește și cu privire la acești „altora” – „la France civilisée”, 133), va reconstrui tragismul ca formă de cunoaștere dar mai ales ca politică de stat. Dacă în zona ezoterică, acolo unde esența profundă a lucrurilor gâghilă mintea gânditorului tragic, de-socratizarea este inofensivă (Nietzsche chiar îndeamnă la un moment dat să „se scrie mai multă muzică!”, 142), în zona politică, la renaissance du mythe allemand înseamnă în principiu a da glas „forței primitive” care, în principiu, îți spune să „détruire les remparts du mythe autour de lui” (155), care deci în principiu înseamnă poc-poc cu pușcociul. Să ne amintim dară că, atunci când apărea „Nașterea tragediei”, războiul franco-prusac tocmai ce se terminase de câteva luni, așa că momentul era numai bun pentru a ridica centura deasupra capului și a constata că „La pire douleur, c’est pour nous la longue humiliation dans laquelle a vécu la génie allemand, arraché à sa maison et à son sol natal, au service des nains perfides” (162). La sfârșit, ca să fie treaba oablă –ah, își mai aduce cineva aminte că scopul cărții era așezat undeva în zona esteticii?–, Sturm und Drang-ul cărții se termină astfel: „Mais à presént suis-moi au théâtre tragique et viens offrir avec moi un sacrifice dans ce temple de nos deux divinités” (164). Pe scurt, toată civilizația socratică este decadentă, draci copii, așa cum puteți vedea, așa că la treabă. Cincisprezece ani mai târziu („Essai d’autocritique”, 1886), până și Nietzsche a simțit nevoia să facă doi-trei pași în lateralul acestei cărți, socotind-o „imposibilă”, „suspectă”, „grea” și „prost scrisă”. Mă văd nevoit, îmi cer scuze dacă asta trivializează lucrurile, să termin așa:

[1] http://fr.wikisource.org/wiki/Le_Monde_comme_volonté_et_comme_représentation/Livre_II/§_17

Titlu: La naissance de la tragédie
Rating:
Autor: Friedrich Nietzsche
Editura: Gallimard
Anul apariției: 1949 (1872)
312 pagini
ISBN: 2-07-035210-2

Scrisă de Octav Popa

No related posts.