Nedorita chibzuială – UNIUNEA EUROPEANĂ… O NOUĂ URSS?
Autor: Vladimir Bukovski
Rating:
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2006
166 pagini
ISBN: 978-973-645-210-9
La jumătatea a secolului XX, Raymond Aron îi învăţa pe elevii săi că cel mai mare pericol al gândirii este – şi formula avea să facă apoi carieră în diferite medii – „parţialitatea nemărturisită”. Cu alte cuvinte, nu excesul filosofic sau sociologist, nu condimentele morale subterane ori adeziunea ideologică, ci acea miopie plănuită, sora blamabilă a lui „scopul scuză mijloacele”. Când accelerezi înverşunat către un scop precis, când titlul cărţii tale este o întrebare care după primele zece pagini devine retorică, uiţi, scapi, treci peste, dai la o parte, reformulezi, reorientezi, orice numai la final să te vezi dimpreună cu cititorii pe celălalt mal al dubitaţiei. Uniunea Europeană … o nouă URSS? Sub un val de argumente şi documente (vizavi de care n-am nicio îndoială, nu aici stă cheia), autorul tună apocaliptic: DA! Cunoaştem acest tip de autor şi cunoaştem acest gen de scriitură cu „regatul meu pentru persuasivitate”, dacă nu cumva vorbim despre o adevărată retorică a disidenţei.
Vladimir Bukovski este pâinea oricărui ONG din aria drepturilor omului. Dacă s-ar ţine undeva cursuri despre tortură şi azil psihiatric, el ar fi cu siguranţă printre profesori. Este un om de o tărie incredibilă, aproape sinucigaşă, este genul de personalitate care ar fi în stare să ridice de pe scaunele resemnării proletari cu miile şi să-i adune în piaţa centrală pentru a-şi cere libertatea (a şi făcut-o, de altfel, în 1965 la Moscova). Este „genul Dinescu” avant la lettre, cu pulover şi ambiţie, intelectualul revoluţionar, în sensul ne-marxist al cuvântului, cu doisprezece ani de detenţie la activ.
Dincolo de fiorul de mândrie, e însă dificil a vorbi despre un eventual Bukovski aşezat calm în fotoliul istoriei sau chiar şi al eseului istoric obiectiv din punct de vedere intelectual. Nu este o prejudecată aterizată inerţial după encomiul din paragraful anterior. Este reacţia firească după formulări ca: „ele [forţele actuale ale geopoliticii mondiale n.m] nu visează altceva decât renaşterea Uniunii Sovietice sub forma Uniunii Europene” sau „bolşevicii au trebuit să extermine vreo 40 de milioane (?) de oameni pentru a-şi putea instaura monopolul asupra gândirii. În Europa, acesta a fost acceptat fără ca nimeni să tragă vreun foc de armă”. Nu spun că lucrarea nu cunoaşte momente de moderaţie, calmări periodice în care se instalează judecata neforţată şi silogismul imparţial. Bineînţeles că faptele aduse de Bukovski în discuţie rămân univoce (de exemplu referendumurile daneze şi irlandeze din anii ’90, când şi unii şi alţii au avut intenţii nedorite, dar repetiţia a fost mama dezvăţării). Mai mult, dacă autorul s-ar fi limitat la scopul declarat („să arăt că există totuşi surprinzătoare asemănări între URSS şi Uniunea Europeană”), lucrurile ar fi decurs aproape ştiinţific. Cartea este, însă, un imens sofism. Nu argumentele scârţâie, ci concluzia.
Chiar şi admiţând proiectul „gorbaciovisto-mitterandist” (aşa cum îl numeşte Dan C. Mihăilescu în prefaţă), acela al unei Uniuni Europene dominată strategic de „menşevism”, îmi pare că stânga, aşa cum o pomeneşte Bukovski, ajunge în discuţie din start ca o bacterie. Orice politician al social-democraţiei este ponegrit printre rânduri drept robul postcomunist al Kremlinului. Creştin-democraţi sau conservatori? O mască. Şi ei stau pe ascuns înnămoliţi până la brâu într-o falsă prerestoika. Plus că, să fim serioşi, ştim cu toţii că nu există liberali adevăraţi. Ei sunt un mit. Până şi traducătorul român a simţit nevoia să se distanţeze în prefaţă de aşa direcţii: „Dar cum să fim de acord cu ţinta însăşi a demersului?”
Am putea spune că autorul face, pe fondul unei acuităţi specifice mai degrabă jurnalismului de investigaţie şi a unui trecut dintre cele mai încastrate, o eroare … ideologică. Niciunde, printre rânduri, nu apare în vreun fel ideea că istoria ar putea schimba lucrurile, că deşi „aceeaşi oameni guvernează statele Estului”, timpul poate îndoi acele reflecţii erecte şi de neoprit născute în secolul XIX. Indiciu despre care un psihanalist ar fi mai în măsură să vorbească: Bukovski operează încă, după 1989 est-european, după 2001 american şi 2004 kosovar, cu distincţia bolşevic-menşevic. Această obstinaţie (şi poate, în general, refuzul oricărui tip de relativism) este punctul de plecare către orice gândire ideologică. Să admitem împreună că şi anti-socialismul, cu tot alaiul său toquevillian de „mouvement démocratique”, este la fel de constrâns intelectual ca şi contrariul său negat.
Să ne înţelegem: nu spun că lucrurile se schimbă inevitabil la braţ cu timpul care n-are răbdare de prea multe excese şi găseşte mai totdeauna „calea aurie de mijloc”. Nu spun că Uniunea Europeană nu are la bază un contract preorientat spre stânga, care (desigur!) nu poate fi decât „acea stângă” a comunismului îmblânzit. Spun însă că o asemenea întrebare „Uniunea Europeană … o nouă URSS?” conţine o asumpţie de neînlăturat, pe cât de motivată, pe atât de subversivă şi îndoielnică. Ea spune „noi, supravieţuitorii de orice fel, vrem, putem şi trebuie să facem o asemenea comparaţie, ori altfel vom sfârşi chiorâş în groapă, neatenţi şi atât de păgubos … ponderaţi”.
Scrisă de Octav Popa
O altă recenzie la cartea lui Vladimir Bukosvki poate fi citită aici.
Related posts:
Dom’le, lasa-ma sa ghicesc, tu ai fost un elev/student bun, nu-i asa? Tot timpul cu mana pe sus, acumuland la febeuri de pocnea carnetul de note, nu? Specia aceea iubita de profesori, de parinti, de bunici, nu?
Nu mi-o lua in nume de rau, dar anumite conditionari te fac teribil de predictibil. Deci Bukovski nu este “aşezat calm în fotoliul istoriei sau chiar şi al eseului istoric obiectiv din punct de vedere intelectual“. Cum se poate ca cineva sa fie OBIECTIV DIN PUNCT DE VEDERE INTELECTUAL? Esti naiv daca nu vezi latura pur ideologica, manipulatoare, sfidatoare a sintagmei. Pentru ca obiectivitate intelectuala nu exista, e un nonsens asa ceva, chiar definitia insasi a obiectivitatii e o bataie de joc la adresa bunului simt.
Iti imaginezi probabil, elev bun traumatizat de ideologia veacului ce esti, ca obiectivitatea este o distanta “de securitate” intre subiectul cunoscator si obiectul cognoscibil. Una care aduce raceala si echilibrul cunoasterii. Anticii considerau, dimpotriva, ca a cunoaste inseamna a te identifica, Aristotel spunea ca “Suntem ceea ce stim”…
Regret deplin ca ai cazut in plasa prea des utilizata: “Tot ceea ce nu reprezinta punctul meu/nostru de vedere este automat lipsit de obiectivitate”.
Sau stai asa, mai exista o posibilitate de a fi “obiectiv”. De exemplu, sa spui ca nazistii germani au ocupat Franta, dar si Rezistenta franceza a ripostat pe ici pe colo, deci era normal ca nazistii sa mai fure/ucida pe ici pe colo. O atitudine fara sare si fara piper, in care agresorul este victima si victima este agresor, in care sub pretextul cautarii nuantelor “toti suntem vinovati”.
Cum sa zic, pierzandu-te in nuante cand la haisa, cand la ceala, cand calare, cand pe jos, cand imbracat, cand in popoul gol, cred c-ai ratat cartea. Asta, da, e o ratare “obiectiva”, n-avem dubii.
“Sub un val de argumente si documente, vizavi de care nu am nicio indoiala” – spui tu aici. Bravos! Halal exprimare. Poate ar trebui sa recenzezi si cartea de gramatica.
Ţin minte că printr-a 7-a mi se zicea Febeul. Virgin şi ascultător, delectam pe toată lumea cu toceala mea nemărturisită, gagicile ar fi curs şiroaie, dar eu vroiam doar să ştiu mai multe, să ştiu tot, bine, frumos şi să am coroniţă. Oooh, îmi şi aduc aminte pozele cu mine împodobit, primul, daaa.
Am citit şi recitit comentariul tău şi abia m-am putut strecura printre scenele de “ce tâmp e Octav”.
Dar să încercăm: ce-mi reproşezi, că nu l-am tratat pe Bukovski “cum se cuvine”? Cum se cuvine? Am tratat o carte care s-a suit fierbinte pe mine doar-doar m-o convinge, cu un “dă-te dă-te jos”, doar-doar l-oi mai răci. N-am intrat în argumentele lui şi am explicat de ce: a plecat de la concluzie îndărăt. Mi-a puţit, no!
Din când în când, văd, mai intri pe la mine, viforos, masculin şi uşor paternal, cu rigla în mână gata să-mi verifici unghiuţele. Îţi face realmente plăcere.
Nenea Octav,
m-am prapadit de ras. Dar aplic formula descoperit de pe vremea cand eram elev: imi tin respiratia. Si nu se cunoaste.
Ideea, pana la urma, este urmatoarea: este sau nu corecta teza lui Vladimir Bukovski? Este UE o noua URSS sau nu? Tu zici, cu argumente penibile (ex: Bukovski nu este obiectiv) ca nu. De fapt, nu zici, sugerezi. Sub forma unui sofism: Bukovski nu este obiectiv, deci teza lui nu merita discutata, deci UE e UE si URSS e URSS.
Problema se simplut-simplutoida: se poate stabili intre UE si URSS un gen proxim? Fara a nega diferentele specifice, natural. Bukovski spune ca da. Tu ce parere ai?
Probabil ca autorul recenziei este mai avizat decat autorul respectivei carti sa vorbeasca despre o posibila asemanare intre UE si URSS… Probabil ca autorul cartii a scris “la comanda” unor anti-globalisti extremisti, care nu reusesc sa gandeasca si sa se exprime liber. Probabil ca autorul recenziei, de un echilibru rar intalnit, cunoaste in amanuntime mecanismele procesului decizional si de lucru ale UE, iar o intrebare precum cea din titlu nu poate fi decat… “o nedorita chibzuiala”…
Mă, voi v-aţi trezit cu fundu’ în sus.
@nimeni: unde-i, mamă, greşeala? ţi-o suna ca din fund, bun, da’ “gramatical” ce mămăligă are?
@radu: tătucă, ai citit altă recenzie. “De fapt nu zic, sugerez” my pink ass. N-am zis, punct mare. “Se poate stabili între UE şi URSS un gen proxim”? Şi dacă se poate, el nu va demonstra nimic, cu atât mai puţin să prevină vreo boală geopolitică. Te ştergi la fund cu un sac de asemănări între două forme separate istoric. Sau, mă rog, nu şi dacă eşti Bukovski, caz în care ţi le pui pe frunte şi vesteşti reiterări.
PS: genul proxim nu se stabileşte între noţiuni, ele îl au şi sunt definite de, dar “între” UE şi URSS nu e niciun gen. Sau, invers spus, sunt toate celălalte genuri de pe lume. Între sensurile fundamentale găseşti şi faze d’astea.
Stai, că, dup-aia am văzut ce-a scris Ana Pauker.
Consideraţi c-am adăugat smile-ul care se tăvăleşte pe jos de râs.
Hai ca esti neserios si o pierdere de vreme.
Octav draga, eu nu te iau de urechi si nu-ti verific unghiutele (de altminteri, nici Radu, cum degeaba il acuzi). Iti spun doar ca ceea ce zici dumitale despre Bukovski este echivalentul stilistic al viciului de procedura in drept. Adeca mafeotul e mafeot, victima transata, nevasta violata, banii luati, dar vedeti Onorata Instanta, e o virgula pusa intre atribut si complement, asa ca nu-l putem baga la zdup. Bukovski n-a vrut sa toarne marmelada in fraze. Stie el de ce.
Exactly punctul meu!
În acelaşi timp argumentele lui sunt corecte (şi i-am dat asta încă din primul paragraf) şi demersul e “viciat” (şi am dat citate în al treilea). Adică în acelaşi timp banditu’ a manglit baba şi virgula există acolo între subiect şi predicat.
Iar analogia merge mai departe: eu nu am dat sentinţa ci am oprit procesul. Nu am spus că UE nu are asemănări cu URSS, că banditul nostru nu are asemănări cu criminali din trecut, ci că e păgubos să ne pronunţăm în aşa condiţii dacă întradevăr UE=URSS şi-atunci banditul nostru=vinovat.
O fi greşit din partea mea, da’ după capu’ meu ideea e să scape 10 de oameni vinovaţi decât să intre la pârnaie un nevinovat. Intelectualiceşte, desigur.
Bre, octav, marea ta problema e deci de tip retoric. Nu te deranjeaza faptul ca UE este un imperiu ideologizant, ca si URSS de altfel (ca si USA, adaug), ci faptul ca cel care sustine aceasta idee incearca concomitent sa te convinga.
Hai sa facem un experiment, sa vedem daca te tin balamalele. “Afara este cutremur, s-ar putea sa mori.” Am zis aceasta fraza cu un ton alb, demisec. Te rog sa n-o zbughesti pe usa, n-am incercat sa te conving de nimic, sa ne pastram obiectivatea si calmul crocodilian. Cascaturi, scarpinaturi prin maieu, peretele se crapa, noi intelectual si obiectiv ne autoconversam.
Hai ca esti najpa, mai…
Aşa puse lucrurile, ai dreptate.
Peste mine s-ar putea să cadă blocul. Am ales (în recenzie, nu în general) să nu fug din casă la orice Vâncu, orice Ioan Istrate care spune otv-ish că se dărâmă casa scării.
Ba tu eşti naşpa. Răule.
Vezi cum ma aburesti? Noroc ca am senzor la aburire
Hai sa nu amestecam nedorit lucrurile. Eu vorbesc despre o teza cu valoare de adevar, sustinuta argumentativ, tu vorbesti despre o aberatie, sustinuta argumentativ.
Te-am intrebat totusi clar, poate prea fara inconjur, daca teza UE=URSS este corecta, si ai zis da. De ce invoci acum faza cu zero-te-ve?
Am zis că “da, argumentele sunt corecte pentru UE are cheştii în comun cu URSS”
Dar am zis că “nu, argumentele lui nu duc la concluzia aia”.
De-aia am invocat faza cu zeroteve.
Şi, de-aici:
“UE are nişte chestii în comun cu URSS” e o teză susţinută argumentativ (cu o valoare de adevăr)
“UE=URSS”, aberaţie susţinută argumentativ (cu valoare de adevăr)
discursul europarlamentarei crestin-democrate (p. popular) ofera un alt punct de vedere asupra a ceea ce va fi Europa. în felul asta mi se pare ca au dreptate si Octav si Radu.
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+CRE+20090506+ITEM-015+DOC+XML+V0//EN&language=EN&query=INTERV&detail=3-429
daca ratati linkul, aici este inreg. video
http://www.europarl.europa.eu/sides/getVod.do?mode=unit&language=EN&vodDateId=20090506-22:00:22-156
Octave, te inseli. Citatele lui Bokovski din carte stau marturie pentru ce se intampla. De ce nu vrei sa vezi?
E o carte-document pentru libertate.