Neoconii de la Dunăre

***Profesorul Paul Gottfried (n. 1941) e Raffensperger Professor of Humanities la Elizabethtown College, Pennsylvania şi “adjunct scholar” la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare, bucurându-se de-a lungul vieţii de prietenia lui Richard Nixon, Pat Buchanan, John Lukacs, Christopher Lasch şi Murray Rothbard. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presa din SUA şi din Europa.

Printre cărţile sale se numără: Conservative Millenarians: The Romantic Experience in Bavaria, Fordham University Press, 1979; The Search for Historical Meaning: Hegel and the Postwar American Right, Northern Illinois Univ Press, 1986; The Conservative Movement, Twayne Pub, 1992; Carl Schmitt: Politics and Theory, Greenwood Press 1990; After Liberalism: Mass Democracy in the Managerial State, Princeton University Press, 2001; Multiculturalism and the Politics of Guilt: Towards a Secular Theocracy, University of Missouri Press, 2002; The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium, University of Missouri Press, 2005; Conservatism in America: Making Sense of the American Right, Palgrave-Macmillan, 2007. Ediţia germană a cărţii despre Multiculturalism a fost considerată de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept una dintre cele mai importante cărţi ale anului 2005.

Profesorul Gottfried, una din cele mai importante figuri ale mişcării conservatoare americane, e un adversar tenace al neoconservatorilor, pe care îi consideră responsabili pentru deturnarea mişcării conservatoare americane.

Materialul care urmează este o traducere a unui articol apărut pe takimag.com. Sperăm că vor profita în urma lecturii lui atât cei care nu îl pot citi în engleză, cât şi cei care par a discuta mai mult reacţii marginale de pe un blog care a semnalat articolul decât articolul în sine. Am inclus, ca note de subsol, câteva informaţii necesare pentru înţelegerea articolului. Nota numărul 2 reprezintă ceea ce i-am spus profesorului Gottfried referitor la situaţia din România. Informaţiile din acea notă sunt verificabile pentru oricine citeşte presa şi pentru oricine nu e lovit de amnezie. Mai mult, am făcut acele afirmaţii în repetate rânduri, ultima dată în cartea A treia forţă: România profundă, iar dl. Vladimir Tismăneanu nu a protestat. Acum, domnia sa şi “sclavii fericiţi” care îi duc lectica, Mihail Neamţu şi Mircea Mihăieş, mă acuza de “delaţiune” pentru simplul fapt că i-am spus profesorului Gottfried, în engleză, ceea ce am afirmat public, în repetate rânduri şi în limba maternă, în ţara mea, România. Nu-mi rămâne decât să arăt că, în conformitate cu această logică, toţi cei care, pe vremuri, vorbeau de la microfonul “Europei libere” încercând să atragă atenţia, în libertate, despre ceea ce se întâmpla în România ocupată erau turnători.*** (Mircea Platon)

Neoconii de la Dunăre

Un tânăr prieten român implicat în traducerea unor scrieri de-ale mele în limba română mi-a trimis recent o carte a lui Vladimir Tismăneanu, politolog român şi profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland. Intitulat Fantasies of Salvation (Fantasmele salvării), volumul, subţirel şi discursiv, a fost tipărit de Princeton University Press – editura care mi-a publicat cartea After Liberalism , dar a găsit că următoarea mea carte, cuprinzând o analiză a multiculturalismului, e insuficient de progresistă ca să mai merite patronajul ei. Fantasmele salvării e clar diferită de lamentaţiile mele. Tismăneanu a adunat pentru coperta a patra slogane publicitare de la social-democratul Adam Michnik şi de la alţi susţinători ai liniei actualului guvern liberal-democrat din România, un regim suficient de “pro-occidental” încât să fi decriminalizat incestul. În orice caz, Princeton preferă acest imn adus glorioasei Pax Americana (chiar sub oblăduirea lui Obama) reflecţiilor mele pesimiste despre problemele democraţiei occidentale. Semper sursum, cum spune dictonul latin sau cum obişnuia să trâmbiţeze General Electric: “Cu toţii suntem fiii progresului”.

Tismăneanu are buni tovarăşi de drum. Se poate lăuda cu teancuri de bani neoconservatori, cu un institut în Maryland, finanţat de suspecţii de serviciu, institut a cărui menire e să le aplice românilor ultima versiune a valorilor “democratice”. Nu că această ţară sărmană nu ar fi avut destule probleme ieşind de sub ruinele sadicului, opresivului regim al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Acum, rezidenţii din Obamaland trebuie să o dădăcească, pentru ca această ţară să-şi creeze o formă de guvernământ cu adevărat democratică şi o “societate civilă” care să corespundă valorilor celor care o reeducă. Un proiect care a dat atât de bune rezultate cu nemţii, umplîndu-i de o atât de profundă ură pentru identitatea lor naţională, încât e musai să fie aplicat din nou, de data aceasta asupra est-europenilor.

Acum, că am lămurit acest lucru, trebuie să arătăm că diatriba lui Tismăneanu împotriva antisemitismului european, împotriva deficitului de democraţie din societatea civilă românească şi veşnic ameninţătorul exemplu al lipsei de liberalism a germanilor e la fel de comestibilă ca o cutie de carton. Spus fără ocolişuri: cartea lui Tismăneanu are prospeţimea unui cadavru din care se ospătează viermii. Întâlnim în ea obişnuita galerie de tâlhari “nedemocratici”, începând cu Franjo Tudjman, premierul Croaţiei post-comuniste care, ni se spune, a reuşit să fie şi leninist, şi un continuator al ustaşilor croaţi pro-nazişti; mai întâlnim figuri de şefi de stat autoritari din Europa Centrală şi de Est precum Miklos Horthy din Ungaria, Joszef Pilsudski din Polonia sau quasi-dictatorul român din al doilea război mondial, Ion Antonescu, şi, în fine, pe oricine de pe scena balcanică actuală care nu se potriveşte modelului democratic global. Ni se oferă de asemenea ample porţii din Fritz Stern declamând împotriva Sonderweg-ului [1] german şi întortocheate avertismente ale lui Habermas despre trecutul colectiv german.

Tismăneanu e, de asemenea, vizibil supărat pe politicianul ultranaţionalist român Corneliu Vadim Tudor, care insistă că toată Moldova (şi nu doar partea vestică) ar trebui să aparţină României. Ceea ce uită să menţioneze Tismăneanu e că Vadim Tudor a slujit regimul comunist înainte de 1989. Acest politician oportunist a fost reinventat ca român expansionist post-comunist doar după ce Tismăneanu şi alţi liberal-democraţi şi social-democraţi de-ai preşedintelui Ion Iliescu [2] au hăituit Partidul Naţional Ţărănesc pe motiv că ar fi o relicvă a unui trecut agrarian, pre-modern. După cum aflu de la prietenul meu român Mircea Platon, a fost exact cruciada pornită de Tismăneanu şi de cercul lui împotriva dreptei tradiţionale naţionaliste (dar nu expansioniste) care i-a permis lui Vadim Tudor să iasă din umbra colaborării cu Ceauşescu spre a forma o mişcare naţionalistă agresivă. Războiul dus în România împotriva vechiului centru-dreapta şi încercarea de a-l înlocui printr-o clonă a GOP [3], a deschis drumul ascensiunii lui Vadim Tudor ca naţionalist român prin excelenţă.

Mai sunt şi alte probleme ridicate de analiza lui Tismăneanu. Chiar dacă aş accepta concluzia unei Germanii funciar naziste, aşa cum o declară Stern-Habermas, de ce să cred că identitatea naţională a tuturor e, ca şi a germanilor, funciar nazistă? Nici măcar neoconservatorii nu ne spun ceva atât de radical negativ. Auto-declaraţii democraţi globali sunt îngăduitori cu actualul guvern naţionalist anti-german şi pro-israelian din Polonia, iar neoconservatori de vază au susţinut vehement cauza turcilor atunci când armenii au încercat să determine Congresul S.U.A. să recunoască existenţa unui genocid împotriva armenilor în timpului primului război mondial. La urma urmelor, turcii, fie că au creat sau nu o cultură politică “democratică”, sunt cei mai buni prieteni ai Israelului în acea parte a lumii. Şi nu am observat ca neoconservatorii să scrâşnească din dinţi la numirea unui naţionalist de extremă dreaptă ca ministru de externe al Israelului. În mod clar, din punctul de vedere al neoconservatorilor, israelienii au dreptul de a fi cât de identitari vor. Cât despre acuzaţia că românii ar fi pierdut dreptul la identitate naţională din cauză că au fost antisemiţi în trecut, ei bine, cum rămâne cu excepţia poloneză de la această regulă? Vădit lucru, presa americană neoconservatoare a încetat de mult să-i mai acuze pe polonezi pentru trecutul lor antisemit, văzând în Polonia un aliat politic util. Să sperăm că naţionaliştii români vor învăţa să joace după aceleaşi reguli.

Naţiunile care nu se simt parte a unei comunităţi naţionale sunt de obicei subjugate de naţiunile care se simt parte a unei comunităţi naţionale. Astfel, guvernul polonez naţionalist, teutonofob, a interzis explicit cancelarului german să instaleze în Berlin un centru de cercetare a crimelor de după 1945 comise în Polonia împotriva minorităţii germane. Deşi aceste crime s-au soldat cu milioane de morţi şi deportaţi, germanilor li s-a interzis – şi şi-au interzis ei înşişi – să exprime ceea ce presa germană şi guvernul polonez consideră a fi resentimente “revanşarde”. Iar în vremea aceasta guvernul polonez avansează iar şi iar germanilor cereri de daune-interese pentru muncitorii polonezi duşi în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial. Când cele două state abordează, în cadrul unor conferinţe comune sau în publicaţii din cele două ţări, subiecte delicate, germanii oferă, îndatoritori, o versiune a propriului trecut care să fie pe placul naţionaliştilor polonezi. Românii ar trebui oare să urmeze exemplul germanilor ca să arate întregii lumi că sunt “democraţi”? Sau poate că au dreptul să fie “democraţi” ca polonezii, fără a deveni o cârpă de spălat pe jos.

Oricum, germanii au făcut paşii necesari pentru a deveni post-naţionali şi în curând ar putea înceta să mai existe ca naţiune. De exemplu, germanii nu îşi mai reproduc sămânţa păcătoasă, deşi Habermas speră că poporul său va mai exista exact atât cât să poată oferi întregii lumi exemplul unei penitenţe inconsolabile. Mai mult, germanii îngăduie, fericiţi, guvernului lor să îi predea, fără referendum, superstatului UEuropean. Şi apoi mai e şi actul suprem al suicidului naţional german, care constă în a abandona centrul oraşelor şi a-l preda imigranţilor musulmani, majoritatea needucaţi şi de multe ori fanatici. Fascismul şi naţionalismul neliberal german pot fi aşadar eliminate dintr-o lovitură, eradicând poporul în chestiune.

Problema cu acest proiect de îndoctrinare democratică globală, pe lângă evidentul caracter arbitrar al permisiunii ca unii să aibă voie iar alţii să nu aibă voie să-şi manifeste sentimentele identitare, e încercarea de a lipsi de viaţă naţiunile istorice. De ce ar trebui ţările Europei de Est să fie transformate în variante locale ale actualei vieţi politice şi culturale americane? New York-ul e bun aşa cum este (pentru cei cărora le place cum este). Dar de ce ar trebui ca Bucureştiul sau Tallinul să adopte modelul de viaţă şi moravurile urbane americane, contravenind tradiţiilor şi gusturilor înrădăcinate acolo?

Reţetele de modernizare pe care le propovăduieşte Tismăneanu sunt luate din societăţile occidentale moderne târzii şi sunt bazate pe individualism şi pe extinderea continuă a “drepturilor omului”. De ce, însă, ar trebui românii să se judece pe ei înşişi după aceste standarde, cu atât mai mult cu cât trăsăturile americane pe care Tismăneanu pretinde că le preţuieşte, cum ar fi individualismul, sunt tot mai contestate în Occidentul actual? În ce măsură tendinţele cultural-politice dominante în Vest, reprezentate de multiculturalism, şi culpabilizările colective, care învinuiesc la grămadă, sunt o extensie a dreptului de a fi judecat ca individ? Drepturile individuale sunt cele privilegiate de administraţiile publice care, deseori, acţionând prin entităţi politice nedemocratice, cum ar fi UE, decid arbitrar cui dintre cei aflaţi sub controlul lor trebuie să le fie acordate şi cui să le fie retrase.

O ultimă precizare: sarcina pe care ar trebui să şi-o asume est-europenii nu este aceea de a-i imita pe germani sau de a deveni americani de mâna a doua, ci ceva mult mai practic: să concilieze două interese, specificul naţional şi cooperarea regională. Polonezii îl urmăresc pe primul dar nu şi pe al doilea atunci când profită de actualul masochism german. Popoarele baltice îşi satisfac ambele interese atunci când îşi celebrează independenţa naţională şi tradiţiile etnice dar încearcă să coexiste cu largi minorităţi etnice pe care sovieticii le-au adus în ţările lor după ce au deportat populaţiile native.

S-ar putea ca balticii să nu aibă nici o alternativă cu ursul rusesc la graniţă. S-au dovedit însă, oricum, remarcabil de toleranţi cu cei care le-au fost impuşi de opresorii lor. Şi au făcut şi tranziţia către societăţi post-comuniste, subiect în care Tismăneanu pretinde că e expert. Numai că naţiunile baltice au făcut această tranziţie sub guverne patriotice, care se bucură de sprijin popular. Mai mult decât atât, popoarele baltice par a fi mai interesate de ceea ce le-au făcut comuniştii, de exemplu, omorând milioane de compatrioţi, decât să dea lecţii de sorginte UE referitoare la fascism şi homofobie. Un asemenea comportament mi se pare însă total nesănătos, incorect politic şi de natură a bloca finanţările neoconservatoare.

Paul Gottfried

(Prezentare, traducere şi note de subsol: Mircea Platon)

[1] Teorie conform cărei întreaga istorie a Germaniei nu ar fi decât o pregătire pentru nazism. Interpretare teleologică a istoriei germane din perspectiva nazismului.

[2] FSN-ul lui Petre Roman, Traian Băsescu şi Ion Iliescu s-a rupt în două partide, unul condus de Petre Roman şi unul condus de Ion Iliescu. PD-ul lui Petre Roman, aliat la guvernare cu PNŢ-CD în 1996, a fost principalul sabotor al guvernării Ciorbea. Principalul instrument al acelei sabotări a fost Traian Băsescu, pe atunci ministru PD, acum “pleaşca” PD-L-ului şi a dreptei tismăniene. Să mai amintim doar că Petre Roman şi Ion Iliescu sunt responsabili pentru punerea pe picioare a revistei lui Corneliu Vadim Tudor, „România Mare“, creată cu scopul expres de a hăitui opoziţia democrată, mai ales PNŢ-CD. Prins între discursul extremist al lui Vadim Tudor şi cel al unor analişti politici, al ONG-urilor unei societăţi civile de centru-stânga, dominată de voci precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, care nu încuraja reînvierea discursului tradiţional al PNŢ, nici reînvierea unei drepte româneşti, acest partid s-a dezintegrat – părea slab, şovăitor, minat de infiltrări securiste, lipsit de vigoare în apărarea ideii naţionale.

[3] “Grand Old Party”, denumire a Partidului Republican american, dominat, astăzi, ideologic de neoconservatori, care au abandonat discursul tradiţional al vechiului Partid Republican în favoarea globalizării economice, a democraţiei globale, a susţinerii “egalităţii în drepturi” etc. Până şi ideea “statului minimal” a devenit o victimă a politicii neoconservatoare, dispărând ca temă legitimă a discursului politic „republican“ neoconservator.

No related posts.