Nous sommes ici aux portes de l’Orient… – BUCUREȘTI
Autor: Paul Morand
Rating: 
Aproape imediat după apariția cărții lui Paul Morand, aceasta era aspru criticată de către Izabella Sadoveanu în paginile Adevărului literar și artistic. Cu destulă maliție, dar și suficient patetism, recenzenta remarca: Tragedia acestui popor, care s-a străduit 2000 de ani ca să capete dreptul la viață, nu are simpatia, nici nu deșteaptă interesul diplomatului subțire, salonardului ”a la page” din vremea noastră. Ce importă în ochii rafinatului apusean, un popor primitiv care nu servește decât drept cultură de experiență pentru germenele bizantin timp de atâtea secole? Cred, din contră, că nici o altă acuzație nu i-ar putea face o mai mare nedreptate diplomatului francez: citită sincer, cartea sa surprinde extraordinar o anumită parte a trăirii românești. Acea parte care ne individualizează în această zonă a Europei, făcând din România o țară aflată cu adevărat ”la Porțile Orientului”. Locație cu bunele și relele sale…
Cartea lui Paul Morand este construită cinematografic. Ea începe cu o panoramă istorică asupra României în general, iar pe măsură ce scrierea înaintează ea este centrată din ce în ce mai mult asupra Bucureștilor. Bineînțeles, partea istorică nu are caracter ”științific”: este doar un breviar al istoriei noastre, redus la maximum și scris cu detașare și talent. Este, în fond, ceea ce trebuie să fie: o introducere pe placul oricărui străin care ar citi rândurile acestei cărți.
Imaginea Bucureștiului se construiește încet, din fărâme de viață. Mahalaua, cu bodegile sale: La chifteaua furioasă, La trei ochi sub plapumă sau La Leul și Cârnatul. Dâmbovița, care prin mirosul și culoarea sa pare a nu dezminți celebrele versuri: Dâmbovița, apă dulce/Cin’te bea nu se mai duce, deşi probabil că în alt sens decât cel iniţial. Lipscanii total lipsiţi de gust, unde locul negustorilor din Leipzig a fost luat de mult de prăvălii ieftine, iar mătasurile din Canton au cedat locul mai prozaicei mătase artificiale. Capșa, unde întreg Bucureștiul se regăsește în jurul prânzului spre a face politică sau a dezbate secrete cunoscute deja de toată lumea. Șoseaua Kisselef, datorată ”singurului cadou frumos” pe care ni l-a făcut vreodată Rusia: contele Pavel Kisselef.
Dar dincolo de locuri sunt oamenii. Cei celebri, implicați în marea lor majoritate în politică, căci ”românii sunt realiști și polemici. Ei sunt chiar minunat de înzestrați pentru polemică. Simțul comic, verva, spiritul mușcător, rapiditatea, bunul lor simț cinic îi fac de temut. Nu e ușor să faci figură onorabilă într-o discuția între români.” Dar și anonimii. Bucătarul Ghiță, stabilind itinerariul gastronomic al Bucureștiului. Tinerii cuceritori trăind cu aviditate nopțile. Excentricii bântuiți de manii care de care mai originale. Burlacii bătrâni, ”indiscreția în persoană”, cărora e suficient să le spui că ai uitat la cine vei cina diseară pentru ca să-ți amintească ei… în cor. Și, nu în ultimul rând, musafirii, căci ”trei sferturi dintre orientali sunt musafiri și cinează la mesele deschise oricui de către ultimul sfert”.
La București intimitatea occidentală își pierde sensul, căci, așa cum este avertizat Paul Morand, ”Bucureștiul este o mare familie: toată lumea se cunoaște. A treia oară când veți fi văzut că intrați într-o cafenea, chelnerul o să vă spună pe nume… iar dacă sunteți în provincie, pe numele mic și chiar folosind diminutivul. Toată sala va striga când o să vă vadă: Ah! Iată-l pe Paulică!” Și tot aici, nimeni nu se grăbește. ”Nimic nu este mai puțin urgent decât imediat-ul românesc”. În ciuda tuturor, Bucureștiul rămâne însă un oraș demn (dar și greu!) de cunoscut.
Revenind la cele spuse la început, este poate locul să ne întrebăm: a scris Paul Morand doar despre o Românie superficială? Sau a încercat să scrie despre România profundă, pe care nu a avut însă putința de a o înțelege? Răspunsul nu trebuie căutat mai departe de titlul cărții sale: Paul Morand nu a scris despre România, ci despre București. Despre acea ipostază a țării noastre pe care o semnifica – și poate încă o mai semnifică – marele oraș. Scriitorul francez nu a avut pretenția de a epuiza ”problema” acestei țări sau a acestui popor. Și asta cu atât mai mult cu cât din unele rânduri ale cărții sale, cum ar fi cele despre arta țărănească, putem vedea că el presimte existența a ceva mult mai profund, dincolo de aglomerația orașului. Ceva de care poate nu s-a simțit pregătit să se apropie.
Scrisă de Ioana Păsculeţ
Related posts:
Românii și orașul, vaca și… mulgătoarea electrică! Așa ne-am dus noi la oraș, precum se duceau, pe vremuri, orășenii din Apus la carnavalurile medievale. Liber, fratre, la distracție și la hîrjoneală cu legea și cu autista cuviință rumânească. Antrenează-te pentru spectacol, gîndește liber, we love to entertain you! Orașele care parcă mai arată cumva și în care se mai trăiește oarecum sînt construite de unguri, sași, evrei, franțuji, austrieci. Aportul “românesc” e doar acela de ex-pirație sovietică. Poftim de te simte ca acasă și nu ca în excursie prin țări străine!
Dar nu-i nimic? Românu-i frate cu codrul, pentru că și codru-i frate cu românul, plus că mai avem veșnicia care s-a născut la sat? Mda, toate bune și frumoase, dar ce te faci cu proprietarul de păduri care nu se simte deloc frate cu codrul, ba chiar, nu știu cum naiba se face, îl vede chiar ca pe cel mai mare dușman, căruia, să nu-i spui lui om și proprietar, dacă nu-i va arăta el ce-nseamnă victoria finală! Cît despre veșnicie, s-o fi născut ea la sat, dar ete că muri la oraș, cam deodată cu cel care-a adus-o pe lume. Atunci, munții noștri aur poartă? Or fi purtînd, da’ nu-n valizele noastre, că nouă ne plac mai mult pozele de pe Lună și alunecările de teren. Pustia și cîmpia salvează România!
Deci sat nu, oraș nu! Prin eseurile noastre socio-politico-urbanistico-moderne n-am reușit decît să-l înnebunim pe Eminescu, să-i stricăm somnul lui Cioran și să rafinăm pulimea atîta cît să poată zice tot ne(purcelul) că Miorița e baiu’: resemnarea, domne’, și cîrdășia la crimă cu triplă premeditare, România e Grădina Maicii Domnului, păcat că-i locuită de draci!
Poate ar trebui să întreb despre cine și ce mai vorbim? Dar prefer o ghicitoare: cît de profundă mai este România profundă? Răspuns: foarte, foarte profundă și foarte, foarte afundă. Iar dacă e rău e bine, căci dacă e bine e rău (cu un licurici ca America). Să le uităm pe-astea cu satul și cu Paradisul Terestru, că în loc de Grădina Raiului ne vom alege doar cu niște straturi de morcovi și de castraveți! Acuma, engage cu toată viteza către Ierusalimul Ceresc, care e oraș de piatră! Cum adică, să iubim orașul românesc? Nici măcar văzut de sus! Satul era mult mai aproape de Grădina Raiului decît poate fi chiar și un oraș sfînt de Ierusalimul Ceresc. Iar orașele de azi, cu un plus pentru cele mioritice, sînt iadul pe Pămînt. Atunci? Păi simplu, orașul e biserica de piatră, de preferință în stil bizantino-athonit. Deci capu’ la cutie și ochii în pămînt, veșnicia s-o fi putînd ea naște și în orașul-biserică-de-piatră, altfel se supără logica pe noi…
