O investigație temerară – NOICA ȘI MIȘCAREA LEGIONARĂ

Autor: Sorin Lavric
Rating:

… Temerară dar nu surprinzătoare. Pentru că Sorin Lavric (n. 1967) aparţine generaţiei de cercetători studioşi postdecembrişti, ajunsă acum la maturitate, cu acces la toate sursele şi asupra cărora comunismul n-a mai avut timp să lase reziduuri stânjenitoare. Astfel, o lucrare precum Noica şi mişcarea legionară apare firesc în succesiunea proiectelor sale cu atât mai mult, cu cât e precedată de o exegeză a ontologiei lui Noica*. De aici e de presupus o explicabilă curiozitate care l-a ispitit înspre elucidarea consternantei aderări a filozofului la „Mişcare”. Temerară totuşi investigaţia întrucât subiectul, încă extrem de sensibil după atâtea decenii, e un teren minat, de-a lungul căruia reacţiile adverse pot veni deopotrivă din dreapta şi din stânga. Sorin Lavric e conştient de toate aceste riscuri care decurg şi din faptul că tot ce s-a scris până astăzi despre „Mişcare” e marcat fie de parti-pris-uri, fie de eludarea – prin ocultare sau falsificare – a unor adevăruri compromiţătoare pentru o parte sau alta. El îşi asumă riscurile şi îşi mărturiseşte deschis intenţia de a-şi asuma şi „exigenţa ivită din nevoia de a respecta adevărul istoric.” Adevărul istoric, însă, poate fi respectat şi doar prin simpla sa inventariere. Pas important şi acesta, fără îndoială. Problemele survin însă în momentul când, în loc de a-l judeca şi clasa prin sentinţe peremptorii, cercetătorul, oricare ar fi el, încearcă să-şi explice adevărul istoric.

Noica şi mişcarea legionară este tocmai genul de lucrare prin care autorul îşi desfăşoară investigaţia cu scopul de a explica – în primul rând de a-şi explica sieşi – un fenomen aparent inexplicabil. Ca atare, Sorin Lavric formulează încă din prima pagină întrebarea care i-a determinat demersul: Cum a fost posibil? E o întrebare în trei variante, despre care se poate spune că a devenit obştească mai ales după 1989, adică după ce a început devoalarea adevărurilor secretizate în comunism. Reproduc varianta a treia, integratoare:

„[…] cum s-a putut ca atâţia inşi de o calitate umană remarcabilă, atâţia ’băieţi buni’, să fi trecut de partea unei mişcări care, judecată cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Răului?” Sunt întrebări, constată autorul, cărora până azi nu li s-a dat un răspuns rezonabil. În schimb, spune el, „s-au rostit sentinţe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieţi omeneşti”.

Este tocmai ceea ce Sorin Lavric îşi impune să evite, cu atât mai mult cu cât nu suntem încă siguri dacă aberaţiile de felul celor amintite pot fi aşezate de acum la timpul trecut. Chiar dacă nu în aceleaşi ipostaze, ele continuă să bântuie şi astăzi cu posibilitatea distorsionării dreptei înţelegeri. Pe parcursul investigaţiei sale, autorul se surprinde nu o dată faţă în faţă cu spectrul noilor aberaţii. Astfel, bunăoară, când, întemeiat pe mărturii şi documente, constată că Zelea Codreanu avea o charismă fascinatorie irezistibilă care „făcea furori în rândurile tineretului din provincie şi în ţărănimea analfabetă”, deşi „vorbea prost şi scria modest”, Sorin Lavric simte nevoia să şi preîntâmpine previzibilele reacţii: „A-i trece sub tăcere aceste trăsături, din teama de a nu fi anatemizaţi după regulile corectitudinii politice (subl. R.C.), înseamnă a minţi cu bună ştiinţă.” După cum, din aceleaşi raţiuni, îşi propune din start să nu considere realităţile trecutului uzând de criteriile prezentului. Principii care, să recunoaştem, nu se întâlnesc chiar în paginile oricui.

Ceea ce particularizează acest studiu este, aşadar, modalitatea de investigare a cazului Noica. Fără a subestima nici un moment contextul istoric, politic, social, economic, accentul cercetării cade prioritar pe factorul psihologic considerat a deţine o maximă relevanţă în evoluţia indivizilor sau a fenomenelor: pe psihologia persoanei în cazul lui Noica sau al unui Zelea Codreanu ori pe psihologia colectivă, de tip gregar, care a conferit mişcării legionare identitatea sa inconfundabilă. După cum tot din unghi psihologic sunt considerate, en passant, şi fenomene aparent colaterale temei, cum ar fi ascendentul economico-financiar dobândit de evrei în tânăra Românie Mare, generator al unui val proaspăt de antisemitism:

„Răspunsul franc (şi stânjenitor pentru cei care vor să vadă numai o faţă a realităţii) este că evreii căpătaseră acest statut prin muncă şi îndârjire. Dârzenia pe care o dobândiseră graţie unei educaţii de milenii, o educaţie pe care o transmiteau cu scrupulozitate din generaţie în generaţie ca pe un semn al tragediei destinului lor, dârzenia aceasta le conferea evreilor toate virtuţile unui factor civilizator.”

Evident, o asemenea afirmaţie (nu e nicidecum singura de acest fel) riscă reacţia naţionalismului xenofob. După cum constatarea charismei lui Codreanu i-ar putea atrage autorului – cum s-a şi întâmplat, de altfel, dinspre altera pars – suspiciunea ineptă de simpatizant inabil disimulat. Chiar dacă autorul completează nu doar o dată, pe parcursul investigaţiei sale, portretul Căpitanului cu alte trăsături cât se poate de explicite: „Criminalul era pe cale să ajungă un idol, ba chiar mai grav, dădea semne că va deveni un simbol.” Iar când personajul a cărui forţă nu e decât corect estimată ajunge realmente un idol, autorul îşi explică fenomenul: „Ca un om să devină idol este nevoie ca un mit să se ţeasă în jurul lui.”

Studiul lui Sorin Lavric este structurat pe două planuri dezvoltate în alternanţă şi aflate pe acelaşi nivel de importanţă. Primul urmăreşte ceea ce anunţă titlul: modul în care Noica a aderat la „Mişcare”, ce a determinat această aderare şi ce consecinţe a avut ea. Al doilea identifică tocmai căile prin care s-a configurat acel mit cu – de asemenea – consecinţele sale dezastruoase, altfel zis, o istorie a legionarismului, cu accent pe factorii subiectivi. Pentru că, spune Sorin Lavric, „Toate învăţăturile care au răscolit istoria omenirii, schimbând destine de oameni şi mutând graniţe de state, au avut un mare coeficient de fascinaţie psihologică.”(subl. R.C.)

Primul plan este de fapt o biografie a lui Noica, probabil cea mai completă şi mai empatică de până acum, insistând de asemenea cu predilecţie asupra determinărilor psihologice încă din copilăria filozofului. Ca pretutindeni de-a lungul acestei cărţi, autorul îşi argumentează îndepărtatul punct de pornire a investigaţiei: „Uităm adesea că în educaţia unui copil rolul cel mai important îl joacă starea de spirit ce domneşte în casa copilăriei sale. Nu cunoştinţele pe care le dobândeşte îi modelează temperamentul, ci câmpul de afecţiune părintească în care este prins şi purtat în primii ani de viaţă.” De pe această linie de start evoluează tânărul sensibil, cult, sociabil, politicos, rezonabil, care va ajunge un „filozof a cărui înzestrare ieşită din comun a hărăzit o viaţă tot atât de ieşită din comun.” Cel mai ieşit din comun în această viaţă a fost astfel episodul legionar pe care autorul îl explică tot prin resorturile sale psihologice:

„Când un asemenea om este scos din climatul în care şi-a exercitat ani la rândul natura […] când, aşadar, el este extras din mediul excelenţei sale şi aruncat în vasul clocotitor al unei epidemii psihologice, acel intelectual are toate şansele să-şi piardă măsura.”

Tocmai de aceea, capitolul cel mai tulburător este cel intitulat Condeiul legionarului, unde Sorin Lavric urmăreşte articol cu articol evoluţia militantismului lui Noica, a cărui „retorică superbă” adoptă acum un ton funebru, vindicativ, o exaltare de misionar fanatizat, o viziune eschatologică, abandonându-şi vechile convingeri asupra autonomiei esteticului, impunând credinţa în rostul artei de a pregăti ivirea „omului nou” şi ajungând la un moment dat până la susţinerea principiului totalitar al binelui înfăptuit la nevoie chiar cu forţa. E o analiză realizată cu ştiinţifică acribie şi cu artistică pregnanţă stilistică, din postura unui „cititor atent, preocupat să înţeleagă psihologia celui care putea să scrie asemenea rânduri, aşadar a unui cititor a cărui grijă nu e să dea verdicte şi să rostească sentinţe ideologice, ci să înţeleagă onest ce se întâmpla în mintea lui Noica (subl. R.C.) atunci când scria un astfel de text.”

S-ar putea afla şi oareşcari circumstanţe atenuante: filozoful n-a fost, la urma urmelor, decât un militant de cabinet care ţinea să precizeze că optează pentru o dreaptă culturală şi nu politică şi căruia „îi repugnau adunările numeroase de oameni şi supunerea la un program colectiv”, iar funciara sa civilitate i-a interzis să publice vreun rând antisemit, ba chiar i-a impus să se situeze de partea lui Sebastian în polemica iscată de prefaţa lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani. Cu toate acestea, episodul nu rămâne mai puţin consternant, iar amănuntul că adjectivul înspăimântător devine recurent în analiza lui Sorin Lavric mi se pare cât se poate de elocvent: „Judecat cu ochii omului de azi, textul lui Noica e pe jumătate înspăimântător, pe jumătate ridicol. În epocă se prea poate să fi sunt doar înspăimântător.” Sau: „Privite de la înălţimea istoriei adunate între timp, articolele lui Noica înspăimântă” etc.

Acesta rămâne punctul cel mai fierbinte în sens devastator din existenţa filozofului. Sorin Lavric urmăreşte desigur, cu aceeaşi minuţie documentară şi ceea ce a urmat: deziluzia, sentimentul eşecului, ororile detenţiei comuniste, autorecluziunea de la Păltiniş şi seninătatea târzie, cu unica aspiraţie de a-şi putea scrie cărţile celor din urmă certitudini: „Optica lui oricum ar fi, e bine – un fel de amor fati în variantă românească – va fi modul în care Noica va reuşi să treacă peste toate eşecurile vieţii, relativizându-şi deznădejdile şi depăşindu-şi înfrângerile […] În fond, nu există deznădejde decât pentru cel care nu poate vedea partea bună a unei nenorociri.”

Sorin Lavric a investigat cu succes un tărâm inflamabil. Noica şi mişcarea legionară spulberă nişte tabuuri şi devoalează nişte adevăruri secretizate sau falsificate îndeosebi de propaganda comunistă. O carte care totodată deschide accesul înspre corecta înţelegere a unor fenomene tulburi şi tulburătoare, de pe urma cărora au rămas sute de mii de destine frânte. O carte solidă, serioasă, care nu refuză un salutar şi rezonabil relativism, exercitându-şi în acelaşi timp seducţia şi prin calităţile ei literare: dl Sorin Lavric e şi un scriitor. În fine, o carte stenică prin faptul de a fi fost scrisă sine ira et studio, într-o vreme când mânia şi părtinirea au devenit ingredientele vieţii de fiecare zi.

Scrisă de Radu Ciobanu

Articol preluat de la Revista Memoria.

*Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, Bucureşti, Humanitas, 2005.

No related posts.