O istorie de patru secole – CENZURA ÎN ROMÂNIA. SCHIŢĂ ISTORICĂ INTRODUCTIVĂ

Autor: Adrian Marino
Rating:
Editura: Aius
Anul apariţiei: 2000
96 pagini
ISBN: 973-9490-22-0

Departe de cerinţele unei lucrări exhaustive, precum o arată şi titlul, „prima schiţă istorică a cenzurii în România” se adresează unui public cu precădere străin, prea puţin iniţiat în tainele şi dedesubturile cenzurii româneşti. Carenţele de natură istorică şi cronologică ale unei astfel de lucrări sunt inerente şi asumate, tocmai datorită „simplului” fapt că subiectul a „scăpat” atenţiei politologilor şi istoriografilor într-o manieră mai aprofundată.

Primul capitol, sugestiv intitulat „Începuturi”, problematizează cea dintâi formă de cenzură, anume cea religioasă, atât în spaţiul catolic, cât şi în cel ortodox. Pentru ţările catolice, avem Index librorum prohibitorum, care circulă din 1559 şi este aplicat şi în regiunea transilvăneană. Pe de altă parte, în statele ortodoxe, un „index slav” apărut la Moscova în 1646 dă tonul istoriei cenzurii de factură religioasă. Este vorba despre o cenzură implicită, dar foarte precisă, impusă în secolul al XVII-lea, mai ales de o întreagă literatură, de combatere a doctrinei şi prozelitismului catolic, dar şi calvin şi protestant.

Secolul al XVIII-lea, al despotismului luminat, consacră o nouă formă de cenzură „centralizată, laicizată şi, mai ales, foarte birocratizată”. Reformele intransigente ale lui Iosif al II-lea modifică radical harta cenzurii, paradigmatic fiind decretul din 1781 care reduce numeric titlurile trecute la index de la 5000 la 900. Rămân interzise „literatura pornografică; operele cu conţinut superstiţios; scrierile anticreştine, respectiv protestante; cărţile periculoase politic”. Convingerile revoluţionarilor francezi de la 1789 determină reacţii şi contra-măsuri drastice din partea înaltelor feţe bisericeşti şi laice. Este practicată în continuare cenzura ecleziastică în bisericile unită şi ortodoxă, iar pedepsele sunt ferme: confiscări şi interziceri totale sau parţiale. Inchiziţia este dirijată de episcopul unit I. Bob, iar „victime” cad succesiv Samuel Micu Klein, Petru Maior sau Gheorghe Şincai. Dintre aceştia, primii doi s-au aflat în postura deloc fericită de „cenzurat-cenzor”, devenind din victime „călăi”.

Secolul al XIX-lea, care face obiectul unui alt capitol al lucrării, cunoaşte alte auspicii. Dacă în Transilvania represiunea continuă nestingherită, în Moldova şi Ţara Românească cenzura este suprimată total, iar autoritatea Bisericii în acest domeniu se diminuează substanţial. Înfiinţarea primei tipografii laice pe pământ românesc se produce în acest context favorizant.

Regresul are loc în timpul ocupaţiei ţariste care a urmat războiului ruso-turc dintre 1828 şi 1829. Acum se produce „prima oficializare şi organizare eficace, drastică, a cenzurii, în spirit despotic-ţarist”, ca marcă de netăgăduit a „Marii Puteri” ocupante. Noua metodologie ultra-birocratizată şi hiper-centralizată, concretizată în Comisia de priveghere asupra cărţilor de cetit, este precursoarea tehnicii inchizitoriale care va caracteriza aceeaşi putere ocupantă, renăscută sub chipul bolşevismului, după 23 august 1944. Atributul de „subversiv” putea fi cu uşurinţă alipit oricărei publicaţii, cu consecinţele aferente.

Momentul 1848 este emblematic pentru revirimentul libertăţii de expresie. Documentele programatice elaborate de revoluţionarii români „acuză, în mod direct, introducerea cenzurii de către « ocupaţia rosienească »”. Radicalismul pretenţiilor unor Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu va avea consecinţe, pe termen mediu şi lung, dintre cele mai fericite.

Simultan, emergenţa ideilor liberale, din ce în ce mai atrăgătoare pentru numeroşi intelectuali români, determină proteste la nivel literar-publicistic. C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Cezar Boliac devin simboluri ale „rezistenţei” anti-cenzură. „Inchiziţia”, care capătă accente anacronice, continuă în paralel cu revendicările crescânde privind fundamentala libertate de expresie.

Unirea de la 1859 modifică cu 180 de grade starea de fapt. Legea asupra presei din 1862 stipulează la articolul 26: Cenzura este şi rămâne pentru totdeauna desfiinţată. Idealurile revoluţionarilor de la 1848 capătă contur. Procesele de presă iniţiate în Principate se înscriu în tiparul şi logica epocii.

Desfiinţarea cenzurii şi libertatea presei sunt consfinţite definitiv prin Constituţia din 30 iunie 1866. Sunt reamintite cuvintele lui Carol I care, în 1868, se pronunţa „pentru libertatea nelimitată a presei”, o atare situaţie fiind „infinit mai puţin periculoasă decât o libertate limitată”. La unison cu Carol I vociferau liberalii radicali, care pretindeau ca presa să beneficieze de o libertate totală. În anii 1880, legendarul liberal Ion C. Brătianu etichetează presa cu sintagma de a patra putere în stat, o sintagmă la fel de actuală astăzi ca în vremurile respective.

În Transilvania, cenzura este utilizată de autorităţile austro-ungare (după instaurarea dualismului din 1867) ca armă politică aţintită împotriva militanţilor pentru drepturile românilor. Revistele şi periodicele româneşti sunt supuse unui regim inchizitorial dintre cele mai dure. Hărţuiri, anchete, arderi publice. „Ochiul” Budapestei veghea fără intermitenţe.

Cenzura în secolul al XX-lea a reprezentat consecinţa firească şi imuabilă a evenimentelor majore care au zguduit veacul trecut. Presa este „vizată” ca „instigatoare sau scrisă de anarhişti”, imediat după răscoala ţărănească de la 1907. Un al doilea moment concludent pentru controlul practicat asupra tipăriturilor a fost intrarea României în Primul Război Mondial şi toate urmările care au decurs de aici.

După prima mare conflagraţie a secolului trecut, presa cunoaşte adevărate clipe de respiro, Constituţia din 1923 garantând tuturor, prin articolul 23, libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris, prin presă. În pofida unei deschideri consfinţite prin legea fundamentală, chestiunea cenzurii capătă dimensiuni noi, prin etichetele de „pornografie” cu care se gratulează intelectualii de ambele extreme. Două cazuri celebre, Geo Bogza şi Mircea Eliade, primul de stânga, al doilea cu simpatii legionare, sunt trecuţi la stâlpul infamiei.

Anii `30-`40, perioada de triumf al totalitarismelor europene, lovesc din plin în libertatea presei de orice tip, „prin interzicerea masivă de publicaţii şi instaurarea drastică a cenzurii” şi continuă, cu un „succes” cel puţin la fel de răsunător, în epoca de sinistră amintire a realismului socialist.

Pe fondul ascensiunii Legiunii Arhanghelul Mihail şi al acutizării conflictului cu autorităţile liberale, publicaţiile radicale de dreapta cunosc un regim special, Cuvântul şi Calendarul fiind interzise după asasinarea prim-ministrului I. G. Duca. Nici presa de stânga nu scapă „Inchiziţiei” carliste, Dimineaţa şi Adevărul dispărând pentru o bună perioadă de timp din peisajul publicistic. În timpul regimului antonescian, cenzura este justificată prin măsurile cu caracter excepţional din timpul războiului, fiind totuşi departe de proporţiile groteşti atinse în vremea staliniştilor.

„Nimic nu egalează duritatea şi perfecţionarea metodelor cenzurii ca măsurile impuse de noul regim de ocupaţie sovietic, după 23 august 1944”, în România fiind aplicate cu o stricteţe criminală „cele mai severe directive”. Cenzura este oficializată prin articolul 16 al Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, încheiată la 12 septembrie 1944. În decurs de câteva luni, se declanşează o adevărată vânătoare împotriva reprezentanţilor vechiului regim. Represiunea dirijată de la Moscova cunoştea o ascendenţă imposibil de limitat.

Tratatul încheiat în februarie 1947 la Paris, la care se adaugă Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965, legalizează practic cenzura. Lupta autorităţilor bolşevice împotriva ideilor legionare, fasciste sau imperialiste, împotriva spiritului burghez sau naţional a creat cadrul „necesar” pentru a înăspri controlul dement asupra a tot ceea ce însemna mijloace de informare în masă. Apar aşa-zisele liste de Publicaţii interzise, al căror număr se ridică la 8000 în 1948. Represiunea atinge un nou „pisc” la începutul anilor `50, când „sunt interzise toate publicaţiile originale şi traducerile”. În funcţie de ordinele primite de la Big-Brother-ul sovietic sau de schimbările de regim, cenzura a început să se aplice şi presei de partid, dispărând peste noapte – în cel mai pur stil orwellian – evenimente sau personaje altă-dată de prim rang. Scurta perioadă de destindere din 1964 este urmată de o revenire în forţă a regimului opresiv odată cu „mini-revoluţia culturală” din 1971 şi capătă accente delirante spre finalul dictaturii ceauşiste.

Ultimul capitol al lucrării de faţă trece în revistă cenzura aplicată scriitorilor. De la un simplu paragraf, la cenzura „pudică”, până la respingerea mai mult sau mai puţin brutală a unor texte întregi, publiciştii au trecut nu o dată prin „furcile caudine” pentru a-şi face cunoscute ideile. Personalităţi remarcabile din exil precum Emil Cioran sau Mircea Eliade sunt cenzurate aspru şi publicate extrem de selectiv. Mihail Şora scrie sub pseudonim, Mircea Dinescu este arestat la domiciliu, iar Ana Blandiana suportă rigorile regimului, ca urmare a unor poezii acide. Publicaţii precum Magazin istoric, Dialog, Opinia studenţească nu scapă atenţiei „culturnicilor” şi sunt supuse, la rândul lor, cenzurii.

Chiar dacă neexhaustivă şi puţin descriptivă, lucrarea lui Adrian Marino oferă o imagine grosso modo asupra unui instrument feroce utilizat de mai toate regimurile – cenzura –, de care se face uz în chip disimulat şi în epoca democraţiei liberale.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Related posts:

1. România de dincolo de statistici – A TREIA FORŢĂ: ROMÂNIA PROFUNDĂ
2. România lui Ion Varlam – PSEUDO-ROMÂNIA: CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII
3. Cui îi e frică de România? – A TREIA FORŢĂ: ROMÂNIA PROFUNDĂ
4. Istoria cu adevărul, obiectivitatea şi pseudo-convenţiile sale – EXISTĂ ISTORIE ADEVĂRATĂ?
5. Poftă bună, România! – UZURPATORII