O mie nouă sute optzeci şi patru
Autor: George Orwell
Rating: 
Editura: Mihnea Gafiţa
Anul apariţiei: 2002
384 pagini
ISBN: 973-681-075-5
Scriitorul britanic George Orwell îşi imaginează în capodopera sa, romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, un viitor în care un partid totalitar reuşeşte să oprească mersul istoriei şi să anihileze iniţiativa individuală. În roman, scriind şi rescriind mereu trecutul, SOCENG (partidul respectiv) îşi însuşeşte istoria omenirii. Indivizilor le este anulată posibilitatea de a-şi cunoaşte istoria recentă şi îndepărtată, fiind condamnaţi să se cunoască pe ei înşişi şi societatea lor doar din versiunile oferite de partid. Cultura, adică valorile religioase, artistice şi ştiinţifice, este “ştearsă” din istorie, fiind înlocuită cu “adoraţia pentru Fratele cel Mare”. Protagonistul romanului, Winston Smith, este chiar unul din slujbaşii partidului care contribuie la permanenta rescriere a trecutului. În acest fel, memoria socială şi individuală devine “instituţională”: “Zi de zi şi aproape clipă de clipă, trecutul era adus la zi. Nici o ştire sau opinie care venea în conflict cu nevoile momentului nu era lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria era un palimpsest scris şi rescris indiferent de câte ori era necesar”.
Forma de cultură care supravieţuieşte în această lume este cultura de masă (oferită ca distracţie proletarilor): cărţi de literatură scrise cu ajutorul unei maşini de creat intrigi, “ziare de aruncat la gunoi, în care nu găseai aproape nimic altceva decât sport, crime şi horoscopuri” sau “filme despre sex şi cântece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator”. Acest tip de cultură descris de Orwell (şi atât de asemănător culturii mediatice de astăzi) are o funcţionalitate precisă în societatea imaginată de el: de a-i împiedica pe proletari să gândească prea mult şi să le ofere distracţii pentru a-şi umple timpul. “Maselor li se poate acorda libertatea gândirii pentru că ele nu gândesc. Pe de altă parte însă, la un membru al partidului nu poate fi tolerată nici cea mai mică deviaţie de opinie, asupra celei mai neimportante chestiuni”.
Aspectul terifiant al romanului este modul în care partidul reuşeşte să controleze viaţa privată, chiar şi gândurile sau sentimentele membrilor săi. Miza controlului social nu este conformismul din partea indivizilor, imposibilitatea lor de a se revolta, ci însăşi indivizii: ei trebuie astfel supravegheaţi şi formaţi încât să iubească partidul şi să urască orice idee sau persoană care nu corespunde ideologiei. Aşadar, acţiunea de transformare a omului se îndreaptă către straturile lui fundamentale, gândirea şi emoţiile. În acest scop, partidul dispune de un aparat de supraveghere, propagandistic şi constrângător în faţa căruia individul nu poate riposta. Spre deosebire de Fahrenheit 451 sau de Minunata lume nouă, în romanul lui Orwell ideologia nu mai este seducătoare, ci se exprimă violent. Individul este anihilat de aparatul instituţional şi scos în afara societăţii.
Una din cele mai interesante modalităţi de control asupra gândirii, imaginată de autor în romanul său, este dublugânditul. “Dublugânditul este capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii; dar prin intermediul dublugânditului el se şi asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient (altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară), şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate… Dublugânditul este însuşi nucleul SOCENG-ului… Aşa stând lucrurile, este indispensabil să spui minciuni sfruntate şi totuşi să le crezi cu toată sinceritatea, să negi existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o negi”.
Pare paradoxal că o întreagă societate, ca în romanul lui Orwell, se bazează pe falsificarea evidenţelor. Dar să ne amintim că în perioada comunistă oamenii erau obligaţi să exprime, cel puţin la nivel public, ideile promovate de regim, chiar dacă nu credeau în ele. Schizofrenia aceasta socială, a spune minciuni sfruntate şi a te preface că le crezi cu adevărat chiar a făcut parte din experienţa cotidiană a românilor. Dublulgânditul lui Orwell merge însă şi mai departe, afirmând necesitatea de a crede în propriile minciuni. Lozincile SOCENG-ului sunt o ilustrare a gândirii contradictorii de care este capabil omul: “Războiul este pace”, “Libertatea este sclavie”, “Ignoranţa este putere”. Pacea, Libertatea şi Puterea sunt definite prin contrariile lor, războiul, sclavia, ignoranţa. Deşi Orwell găseşte o “logică” acestor lozinci, ideea de forţă a romanului este că, asociind şi confundând ideea de libertate cu cea de sclavie, conceptul în sine de “libertate” îşi pierde sensul! Punând semnul egal între două noţiuni opuse, nu mai distingem între ele.
“Cinismul” autorului merge mai departe, el imaginându-şi o modalitate prin care oamenilor le-ar fi imposibil să se mai gândească la noţiuni abstracte cum ar fi libertatea, binele şi răul, frumosul etc. Acest lucru s-ar realiza prin Nouavorbă, un limbaj nou, rudimentar (tot ce era fascinant se exprima prin adăugarea prefixelor -super şi -ultra, unul după altul, ca în limbajul de astăzi al adolescenţilor), alcătuit în mare parte din cuvinte care exprimă lucruri şi situaţii concrete, ori din cuvinte “special concepute în scopuri politice, care urmăreau impunerea atitudinii mentale dezirabile la persoana care le folosea”.
Scopul noii limbi era de a înlătura orice gând incompatibil cu ideologia partidului, de a face imposibilă meditaţia asupra unor idei fundamentale ca libertatea, fericirea, altruismul sau sensul vieţii. Nouavorbă reducea vocabularul oamenilor deoarece “ispita de a te cufunda în gânduri era cu atât mai slabă cu cât aveai mai puţine cuvinte de unde alege. Scopul suprem era acela de a face ca vorbirea să se producă direct în laringe, fără a mai antrena deloc centrii nervoşi superiori”. Dar un alt scop declarat al acestei noi limbi era de a face imposibilă traducerea (şi în consecinţă cultura) literaturii epocilor anterioare. “Cel care urma să crească având drept unică limbă Nouavorbă nu ar mai fi putut şti că egal avusese odată înţelesul de sau că liber însemnase odată “.
Capodopera lui Orwell, un roman politic, antitotalitar, prezintă o lume în care individul, cultura, istoria, chiar şi limba sunt distruse şi refăcute pentru simpla funcţionare a unei ideologii, pentru controlul total al unui partid. Deşi pare terifiant, scenariul imaginat de autor în anul 1949 s-a apropiat de realitatea multor regimuri comuniste. Deformarea trecutului, controlul statului asupra spaţiului privat al cetăţenilor săi, înregimentarea culturii în domeniul ideologiei de partid, propaganda, “limba de lemn” au fost puse cu adevărat în practică de aceste regimuri, chiar dacă nu la nivelul imaginat de Orwell. Ceea ce consider că este frapant în O mie nouă sute optzeci şi patru este disoluţia gândirii prin imposibilitatea de a mai gândi conceptual. De pildă, în lozinca “Libertatea este sclavie”, conceptul de libertate este prezentat ca sinonim al opusului său (sclavia), sfidând logica prin egalitatea între două noţiuni incompatibile. Acest mod de a “gândi dublu”, adică de a accepta ca adevărate atât un concept cât şi negarea lui, duce de fapt la imposibilitatea de a mai stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii. Nemaiştiind când un lucru este fals şi când este adevărat, omul nu mai poate evalua singur realitatea, nu mai are nicio iniţiativă proprie – gândirea lui fiind disponibilă oricăror contradicţii, rezistenţa lui cognitivă nu mai există, el devenind un instrument docil şi ideal.
Scrisă de Florentin Cristian
Related posts:
