O teleologie a caraghiosului – HUMORUL CA SENTIMENT VITAL
Autor: Harald Hőffding
Rating:
Harald Hőffding este puţin studiat în psihologie, şi mai puţin în lumea filosofiei iar toate astea, mă gândesc, pe bună dreptate. Problema lui „de PR” nu este vreun defect al scrierilor sau vreo incongruenţă evidentă a ideilor, ci neputinţa de a ieşi de sub aripa de sfârşit de tradiţie a lui Kierkegaard. Între noi fie vorba, nu e un capăt de ţară, am mai văzut aşa situaţii şi la noi în ogradă după generaţia ’30. Cu toate astea, aşa cum nu putem tăgădui valoarea (chiar şi non-filosofică) a unui Andrei Pleşu sau Octavian Paler, la fel gândirea lui Hoffding nu poate fi dezminţită total doar sub pretextul unei eventuale rutine iminente. S-ar numi sofism şi s-ar numi ignoratio elenchi. Să dăm câteva motive.
Apărut în 1916, „Humorul ca sentiment vital” este poate singura tentativă cu adevărat filosofică de a aborda umorul. Desigur, traseul principal porneşte din psihologie, însă depăşeşte cu mult cele două căi de cercetare bătute până la data respectivă de aproape fiecare mare psiholog: 1.ce provoacă râsul şi 2.ce se întâmplă în interior şi este exprimat prin râs. Marele humor, aşa cum îl caracterizează autorul, nu este o stare individuală, o trăire de moment, ci apare mai degrabă ca un modus vivendi, o întreagă etică ce stă doar la dispoziţia celor care şi-au întâlnit eul real. Evident că, după o aşa definiţie, n-aveau să urmeze consideraţii psiho-fiziologice.
„Ceea ce este mare şi ceea ce este mic, sublimul şi josnicul, tot ce-i luminos şi ce-i întunecat – toate şi-au lăsat urmele iar gândirea a chibzuit asupra legilor generale ale vieţii”. Cu alte cuvinte (şi părăsind retorica afirmaţiei), humoristul reprezintă o sinteză dintre tragic şi comic; în mentalitatea lui, ele se unesc şi alcătuiesc un fond stabil, insolubil, din care toate nimicniciile vieţii ricoşează. Humorul este un sentiment aparte, total (reuneşte toate aspectele vieţii psihice) care s-ar traduce printr-o eliberare de opoziţia dintre propriul destin şi cele străine. Cel ajuns să trateze ridicolul ca pe o năzbâtie a realităţii, inofensive în faţa solidităţii fondului, ajunge inevitabil într-o simpatie indulgentă cu lumea – de unde şi diferenţa faţă de batjocură şi asemănarea izbitoare cu ironia. Diferenţa dintre ironie şi humor ar fi că în vreme ce pentru prima seriozitatea este mijloc pentru glumă (vezi ironia socratică, gravitatea cu care trata falsul afirmaţiilor celorlalţi doar pentru a le demonta ghiduş), în cazul humorului gluma – sau mai exact caracterul glumeţ este mijloc pentru seriozitate.
Numai la o privire succintă a nucleului teoretic ne este imposibil să nu îi vedem laolaltă cel puţin pe Kant (viziunea totalizatoare asupra vieţii psihice transpusă vieţii sentimentale), Hegel (humorul pare un avatar al Spiritului Absolut) şi, mai ales, Kierkegaard (însăşi conceptul de humor, ca ultimul stadiu vital înainte de credinţă).
Cum funcţionează? „În spatele marelui humor se ascunde mereu credinţa [iată-l pe Kierkegaard! n.m] că noi valori pot fi detaşate”. Ideea se continuă şi devine din ce în ce mai evident religioasă: „Marele humor este posibil numai prin ideea că valoarea existenţei [în ultimă instanţă, Dumnezeu n.m] nu dispare pentru că dispar unele valori individuale, date în experienţă”. Altfel spus, acea seriozitate din spatele glumei nu este decât răspunsul religios în faţa dizarmoniilor vieţii, un „mai înalt” punct de vedere despre viaţă de unde soluţia definitivă sau enigma absolută par prostioare, demne de a fi tratate cu o înţeleger părintească.
Păcat, păcat de această unificare admirabilă sub conceptul umorului. Când ajunge la partea de exemple, la capitolul cu „aşa da”, Hoffding rămâne evaziv până la eroare. Afirmă din start: marii filosofi nu intră în genere în tagma humoruiştilor deoarece ei sunt absorbiţi de procesul de gândire şi conţinutul de idei. Sună firesc. Ei pendulează între idealism optimist – şi-atunci nu intră într-o relaţie coerentă cu experienţa atât de necesară humorului, şi un realism pesimist – o minimalizare a eului în faţa experienţei. Artiştii, spune el, scapă de ambele primejdii şi par mai „calificaţi” pentru un aşa traseu spre un aşa sentiment total. După o aşa triere, care sunt humoriştii get-beget ai omenirii? Socrate şi Shakespeare. Nu vreau să mă angajez într-o contraargumentare, dar chiar atâta trudă filosofică pentru două spirite, oricât de imense ar părea ele istoriei culturii? De ce nu Aristotel sau Platon (amândoi adepţi ai umorului „serios”), de ce nu Erasmus, Moliere, Hegel? Rămâne nespus. Şi, în plus, cum adunăm viaţa psihică a unui autor cu datele lucrărilor lui?
Humorul ca sentiment vital este, dincolo de derapaje, o rută inevitabilă pentru orice analiză a humorului. Poate părea că autorul a generat un concept după care a construit o întreagă poveste în jurul lui. O aşa viziune e inutilă. Chiar dacă a făcut-o, teoria lui stă în picioare, mai ales că, involuntar, ea reuneşte mult din psihologia umorului până la acea vreme. „A life without humor is like a road without inns” se spunea în antichitate, iar Hoffding pare să fi înţeles asta.
Scrisă de Octav Popa
Related posts:
