Omul care ne trebuia

Publicăm mai jos, in extenso şi în exclusivitate, varianta completă a postfeţei cărţii Despre omul frumos, de Dan Puric, semnată de prof. univ. dr. Gheorghe Ceauşu.

Motto: „Nu trebuie să ne refugiem din viaţa activă în viaţa contemplativă, nici invers, ci să ne situăm între amândouă, trăindu-le alternativ, să fim în amândouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amândouă”. (Herman Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 226)

Dan Puric nu a apărut din senin. El este un produs, în primul rând, al Liceului de arte plastice Tonitza și al IATC-ului (actualul UNATC) – școală de artă și cultură generală, care a fost o oază unde s-a cultivat spiritul universal și românesc în perioada socialismului revolut. Aici era un fel de citadelă care își însușise tehnica de a amortiza toate măsurile restrictive care veneau de sus și aveau caracter dictatorial. A avut noroc de profesori cu mare prestigiu care au avut grijă să transmită și să conserve valorile autentice ale culturii universale și românești. Nu e cazul să recurg la nume pentru că ar fi foarte multe. Apoi, Dan Puric este și un auto-didact cu rădăcini într-o familie unde s-au cultivat tradițiile gândirii românești și onestitatea.

Datorită noului limbaj pe care l-a inventat pe cont propriu pentru scena teatrală, în urmă cu aproximativ 20 de ani, mulți ziariști de la mai multe cotidiane au început să-i solicite interviuri. Așa a devenit el persoană publică în afara cadrului artistic. În aceste interviuri el pleda pentru păstrarea și amplificarea fondului nostru cultural autentic și pentru ierarhia valorilor, așa încât a devenit o voce bine conturată și un fenomen. Apoi l-au solicitat diferite canale de televiziune. Când mi-am dat seama că a devenit o conștiință i-am spus să adune interviurile pentru a alcătui un volum. El l-a amânat până când, în sfârșit, în anul ce trecu a publicat o carte intitulată „Cine suntem”, care a devenit celebră și din care s-a vândut în peste 80.000 de exemplare. Lucru rar în ziua de azi. După ce a arătat acolo harta spiritualității noastre, cu intenția declarată de a reînnoda firul tradiției mentalității românești, rupt în perioada dictaturii, acum, gândind că această carte ar trebui continuată, a scris al doilea volum, intitulat „Omul frumos”. Mă grăbesc să spun că această a doua carte se afla in nuce în prima, așa încât este o împlinire a aceleia.

Omul frumos, deoarece Dan Puric este pasionat de frumusețea pe scenă, de frumusețea în artă, în general, și frumusețea omului care este, la urma urmei, reductibilă la bunul simț de ordin moral. El crede că tăvălugul de 45 de ani nu ne-a prăpădit de tot, că a rămas un strat al României profunde care trebuie reînviat și continuat. Acest strat, însă, vine în conflict cu reziduurile sau aluviunile în conștiința oamenilor din perioada socialistă peste care s-au adăugat anumite influențe nocive din occident. Dar nu cele ce țin de cultura occidentală autentică, cu care România interbelică a existat în permanent contact, ci cu tot ce este facil, superficial și zgomotos. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstituind și restituind chipul omului răsăritean pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită și comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez care a reconstituit întregul unui animal dintr-o mandibulă și un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Se reconfigurează în această carte un tip de om frumos și bun, totodată și ca bun cetățean într-o societate aflată în disoluție și dezmembrare a micilor comunități, o societate în care instituțiile nu funcționează și unde presa clamează autismul, neputința și imoralitatea conducătorilor.

Dan Puric are o forță inexpugnabilă, și anume forța cuvântului și a argumentului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că e unul dintre puținii oameni liberi din țară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent. Ca dovadă și vânzarea cărții despre care spune foarte bine că nu e vorba de un succes, nu satisface o curiozitate, ci o necesitate. Eu cred că Dan Puric răspunde la o nevoie, la o așteptare. Și anume: auzindu-l și citindu-i cartea observăm că el are ca modele România interbelică și România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcție compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Și are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, și martirii din temnițele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de demnitate, de curaj și de patriotism. Acestea sunt modelele la care el se referă și pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă.

Unii zic despre gândirea lui că promovează autohtonismul și naționalismul. Aceștia ori nu stăpânesc noțiunile ori au rea intenție și gelozie. Pentru că, dacă îl ascultăm și-l citim atent și nu fragmentar, el pledează pentru continuitatea modelului tradițional de om răsăritean care să-și anexeze în mod organic achizițiile culturii universale și respinge slugărnicia față de mode efemere, ceea ce este același lucru cu pierderea identității. „Naționalismul” lui este, în esență, patriotism.

E lesne de observat că azi se folosește foarte frecvent calea adjectivală și etichetarea, lipsa de argumente cu vorbe cărora li s-au atribuit un sens negativ, cum este acest naționalism sau misticism, patriotism, fundamentalism, tip neointerbelic ș.a.m.d. ca și cum ar fi vorbe de ocară. Astea vin din partea unor oameni care au, fără să știe, reminiscențe comuniste în mentalitatea lor. E chiar atât de rău să fii naționalist sau patriot?

Dan Puric se apropie de modelele României interbelice pentru că, așa cum am mai spus-o și în alte rânduri, exista o Românie cu o istorie autentică, care ținea de natura ei, de spiritul ei, convergentă și consonantă cu istoria Europei, fenomen pe care Eugen Lovinescu îl cerea ca imperativ al vremii, numindu-l „sincronism cultural”. Era o țară europenizată, sigur, la nivelul de atunci, dar era europenizată. Apoi a venit tăvălugul totalitarismului comunist și a abătut-o din drumul ei transformând-o într-un laborator de formare a omului nou, adică de deformare a omului. Care, din păcate, a izbutit. Noi culegem acum „roadele” acelei abateri. 1990 ne-a găsit prin porumbi. Aceea n-a fost istorie adevărată, ci istorie impusă, istorie artificială. Noi eram niște executanți ai unui model străin, cu ajutorul cozilor de topor din țară.

Să ne imaginăm un triunghi. De la linia noastră inițială, în 1946 s-a pornit pe un alt drum, ca o linie punctată și în ’90 am revenit la linia inițială, închizând triunghiul. Nu putem face abstracție de suprafața acestui triunghi, de această abatere de la drumul nostru. Trebuie acoperit prin educație, pentru că triunghiul acesta ne trage înapoi, e un balast de care noi trebuie să ne eliberăm. Mentalitatea de astăzi vine din perioada revolută, comunistă și din cauza unor oameni incapabili care nu au fost doritori să refacă linia țării, lucru pe care-l puteau face din 1990 încoace. Au produs ei un fel de mixaj, un fel de hibrid între comunism, capitalism, tradiție. De aceea trăim noi într-o confuzie din care trebuie să ieșim.

O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră față de trecut, care există sculptat în acțiuni, fapte și obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor și imperativelor lui, având în vedere că trecutul este singura realitate și mai mult noi avem nevoie de el, decât el de noi. Dar efectul raportărilor la trecut, pentru care apelăm la metafora ocheanului întors, se finalizează cu o multiplicitate de trecuturi. De exemplu, unii îl defăimează (cum ar fi detractorii lui Eminescu) alții îl ignoră, unii îl denaturează, iar alții încearcă să-l re-evalueze în funcție de criteriile contemporaneității noastre. Avangardiștii l-au repudiat în numele „originalității cu orice preț”. Post-moderniștii, însă, îl „vizitează” cu o îngăduință flancată de ironie. Cu această ocazie îmi vine în minte o întrebare simptomatică pe care o formula Tudor Vianu: „te-a născut clipa sau te-au produs veacurile?”

Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie ca să știm cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, și a unui individ, și a unui neam, și a unei colectivități, își are sursa în trecutul ei. Azi e foarte ciudat pentru că descendenții unor comuniști de frunte sunt cei care scriu primii împotriva comunismului absent, în loc să-și consume fostele privilegii în tăcere vinovată.

Dan, prin ceea ce face pe scenă, prin ce scrie și prin ce și cum spune, se înfățișează ca un om charismatic ale cărui enunțuri merg simultan la inima și la mintea multora. Dar fiindcă gratifică mai multe sfere, unii îl arată cu degetul spunând că, de ce se amestecă un actor în teorie, în teologie și în literatură. Nu înșirăm aici numele artiștilor care au elaborat și poetici ale ramurii în care au creat și nici pe ale celor care au gratificat și arta și știința, dar amintim de ei pentru a arăta că el are predecesori, de care contestatarii lui nu țin seama, fiindcă Puric le stă în față ca un ghimpe. La mijloc să fie oare grija de a păstra puritatea domeniilor și dreptul monopoliștilor lor sau invidia omenească?

Oricum, apariția lui în mediul nostru degringolat și care se aplatizează continuu, tinzând către zero, este o rază de lumină și de stabilitate, întrucât e așezat ca un linat benefic între domenii și o punte binevenită între Biserică și laicat.

Am mai auzit voci care afirmau că actorul nu este un intelectual, prin aceasta fiindu-i restricționat accesul la un anumit tip de gândire. Mai întâi, gândirea, de orice fel ar fi aceasta, nu este o cameră secretă în care se pătrunde pe bază de cerere sau legitimație, și apoi, se fac judecăți de valoare de către persoane care nu stăpânesc bine termenii. E adevărat că astăzi cuvântul intelectual se utilizează în mod restrictiv. Pe de o parte are drept referință numai pe cei care lucrează și produc în sfera umanistică, lăsând dincolo de ea pe oamenii de știință și pe teologi, iar pe de altă parte, desemnează un grup minuscul de umaniști pe care autorul cărții „Boierii minții: intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor” (ed. Compania, București 2004), Sorin-Adam Matei, îi consideră monopoliști. Nu se operează cu o noțiune bine precizată. Nici nu e ușor de definit intelectualitatea. Iată ce spune John D. Caputo:

„A alege să fii intelectual înseamnă a alege o cale de urmat într-o anumită direcție care să fie riscantă și periculoasă. Stabilești o cale care va face ca lucrurile să fie chestionabile și ar fi mai confortabil, pur și simplu, să nu te ocupi de acele lucruri. Dar intelectualii se preocupă de orice, asta e treaba lor. Se îngrijorează în legătură cu unele presupoziții.” (…) „Dar sunt de acord că te poți lansa într-o carieră intelectuală ținându-te strâns legat de o credință determinată moștenită. Asta se întâmplă mereu. Intelectualii sunt dedicați creștinismului chiar dacă într-un mod mai sofisticat decât al indivizilor din strane. Admir acest lucru chiar dacă nu mă situez tocmai acolo”. (în volumul „Gianni Vattimo, după moartea lui Dumnezeu” (ed. Curtea Veche 2008, pag. 177)

Fără a dezvolta tema identității sociologice și culturale a intelectualului, vom remarca faptul că, sub aspect formal, sunt intelectuali toți cei care au absolvit cursurile a cel puțin o facultate, dar din unghiul contribuției la averea spirituală a unei țări sau a umanității întregi, sunt cei ale căror creații (invenții, descoperiri, doctrine, opere de artă, codexuri, patternuri) au fost legitimate, omologate sau intrate în patrimoniu și tezaurizate în locul unde au fost zeii, având aceeași denumire de pantheon sau „muzeu imaginar” (André Malraux). Să facem deosebirea, măcar în fugă, între intelectual și înțelept. Înțeleptul este un om care nu e neapărat școlit, dar e dotat cu facultatea de a pătrunde prin intuiție esențele lucrurilor. El este un om care meditează asupra sensului lumii și al omului în Cosmos, exprimându-se, de obicei, prin sintagme în care se sublimează o viziune sau, de cele mai multe ori, prin parabole. De exemplu, există o deosebire între înțeleptul grec din antichitate și yoghinul din aceeași perioadă, unul centrându-se pe gândirea rațională, altul meditând asupra propriei alcătuiri fiziologice și psihice.

Pe de altă parte, n-aș vrea să scap ocazia de a aminti că, în cunoștință de cauză, pot afirma cu ceritudine că toți actorii au calitatea de intelectuali, întrucât crează roluri pe scenă și pe ecrane, iar unii dintre ei au elaborat gânduri poetice despre arta teatrală și le-au scris. Să nu pomenim decât despre maestrul Radu Beligan care e un intelectual de anvergură, de Adrian Pintea sau de Emil Botta.

[Va urma]

Related posts:

1. Meister Eckhart sau creştinismul ca drum iniţiatic pentru cel ales – DESPRE OMUL NOBIL, CUPA DIN CARE BEA REGELE
2. Glose pe marginea fragmentelor 149 şi 150 din OMUL RECENT, de Horia-Roman Patapievici