Omul care ne trebuia – II
[Partea a II-a]
De aceea eu susțin că Dan Puric este deosebit de complex și foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază (dacă actul de a crea poate fi considerat o profesie), dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic, verbal și în scris, dar și prin creația lui artistică, acestea având o unitate și fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi sau mai recente, din perspectiva ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, dar cu discernământ. Obiectivul lui principal, sau inamicul lui este uitarea, și nu atât oamenii. Pentru că Dan Puric este pașnic, își iubește semenii, face tot ce poate pentru ei și pentru țară. E unul din cei mai curajoși oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc eu și e preocupat permanent de regenerarea spiritualității românești și a conduitelor oamenilor de azi. El are ca teză faptul că o condiție a definirii identității și a asumării acestei identități este păstrarea și cultivarea demnității creștine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă pentru a reconstrui modelul nostru cultural deteriorat: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe și respingerea reflexelor denaturate. Încă ceva care face parte din rectitudinea lui admirabilă: Dan este un acuzator public al nemerniciei, al lașității și slugărniciei, al celor care nu fac și nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetență, ori din rea-voință pentru binele întregii țări. Toți vorbesc de binele țării, toți folosesc formule pompoase cu aer demagogic, dar nu se observă o îmbunătățire a ansamblului social. Eu cred că Dan este un exponent al spiritualității românești care va să fie, care ar trebui să fie.
S-a mai spus despre el că citează des autori de mare autoritate și prestigiu. A cita nu este un păcat cultural, dar depinde cine, când și ce citează. Fiind o minte strălucită, cu capacitate de discernământ, Dan Puric stăpânește adevărul elementar că, „din nimic, nimic nu se naște” (ex nihilo nihil est), care este principiul grecilor presocratici. El nu se lasă gândit de gândirea altora atunci când evocă în scris sau oral, ci o gândește interpretând-o ca un mod necesar pentru timpul nostru de a o valoriza și actualiza. În felul acesta, el nu rămâne în trecut, limitat de sentimentul nostalgic, dar nici nu-l ignoră cum fac cei din „generația spontanee”, nici nu-l demitizează, cum fac unii detractori sau nepricepuți. Nu dă lecții, nu se propune pe sine ca model de urmat, ci conturează silueta unui om a cărui devenire este posibilă întrucât are premize ontologice, calea fiind autodepășirea. Omul vizat de el nu este un erou, eroicul presupunând o vocație, ca și orice domeniu al creației, de unde rezultă că eroii se nasc, nu se fac; de aici și raritatea lor. În ceea ce face pe scenă, oral în fața publicului sau în scris, el nu adaugă ceva la ceea ce există, ci a intuit un loc gol, adică spune ce nu s-a spus și trebuie să se spună.
Nu îl mitizez acum pe Dan Puric, așa cum nici el nu mitizează modelele pe care le are. Pentru că a avea un model nu înseamnă a te izola în umbra acestuia. Asumarea identității de neam nu înseamnă retezarea contactului cu celelalte culturi sau sensibilități. Aici se pune problema atitudinii față de celălalt, pe care nu trebuie să-l vedem ca străin, ci ca pe un posibil partener de dialog. Și chiar să ni-l apropiem cu dispoziția de respect, iubire și înțelegere pe care o avem, căci iubirea este un liant universal între oameni, fără de care, cum spunea Apostolul Pavel, „nimic nu e”.
Apelul la diferența dintre Răsărit și Occident, i-a devenit necesar lui Puric în discurs pentru a putea să definească identitatea noastră. Nu poți să știi cine ești decât dacă te raportezi la proximitate. Or, proximitatea noastră este Occidentul. Te oglindești în celălalt, dar nu în orice celălalt, ci în celălaltul tău, care te poate confirma. Aici, între Occident și Răsărit există asemări și deosebiri din cauza apropierii. El nu face trimiteri la japonezi pentru că indicele de alteritate este prea mare, ei sunt departe, e vorba de alte coduri. El a sesizat șubrezirea actuală a identității de neam și implicit a celei individuale și, odată cu ele, deteriorarea demnității. Pentru că lipsa conștienței identității are ca efect și deteriorarea demnității. Într-un concert internațional de voci, demnitatea este cea care ne lipsește pentru ca noi să avem vocea noastră, vocea românească. Astăzi, interculturalitatea este un fenomen foarte acut, intens și important – schimbul acesta de valori prin publicații, prin cărți, prin transferul de informații, prin călătorii, care înseamnă și modificarea de optică a fiecăruia în raport cu celălalt. Când se întâlnesc două entități, două culturi, se produce fenomenul de aculturație. Și nici una din ele, chiar dacă una e mai tare și alta mai slabă, nu rămâne intactă. Să pledăm pentru un dialog autentic, nu pentru „învățător” și „elev” în relațiile internaționale sau în relațiile dintre culturi.
Raportat la timpurile de azi și la cursul istoriei aș spune că Puric gândește organicist. Aceasta înseamnă a calchia gândirea pe mersul firesc al lucrurilor și a nu te opune prin artificii, a nu schimba mersul istoriei, cum a făcut comunismul. A gândi organicist mai înseamnă a avea în vedere geneza lucrurilor, nașterea lor împreună, mai precis, așa cum se exprima Hegel, cu un termen special numit concrescere, care înseamnă „a crește împreună”. Iar Goethe a introdus în acest tip de discurs noțiunea de „fenomen originar”.
Prin urmare, una este a gândi mecanic, alta este a gândi organic; sau cum distingea Pascal între spiritul geometric și spiritul de finețe. În această carte, ca și în prima, dar și în spectacolele sale, Dan Puric se dovedește a cultiva spiritul de finețe.
Modelarea este actul de simulare a unei realități, a unei situații materiale sau spirituale, simulare care este o imagine-reprezentare, fie întrupată într-un obiect, fie într-o schiță grafică sau mentală. De exemplu, actorul simulează parțial personajul, mașina cibernetică creierul, modelul cultural un tip de cultură. Avem așadar, originalul și apropierea lui de noi, cu scopul de a-l cunoaște și a-l stăpâni, construindu-i un duplicat.
Modelul de om este tipul paradigmatic în care se exprimă sublimate, aspiraţiile unei epoci cu virtuţile ei. Ce poate fi model? Personajele din literatură, din piesele de teatru, din filme. Aici avem în vedere și comedia de moravuri prin care se satirizează caracterele și conduitele indezirabile care-l gardează pe receptor. În „Scrieri despre teatru” (Ed. Mihai Eminescu, București, 1977), în addenda la Arta Actorului, Tudor Vianu face următoare observație:
„În felurile de a fi ale tineretului, în modul său de a vorbi, în atitudinile și comportările lui, înrâurirea exercitată de actorii ajunși la o anumită notorietate, joacă un rol evident și merită să fie examinat cu toată atenția.” Pentru tânărul de azi mai poate fi model cel care a îzbutit, liderul de grup, părintele, dascălul, vedeta. Dar vedeta poate să fie și pozitivă și nocivă. Ce înseamnă vedetă nocivă? Antimodelele de azi care sucesc mintea copiilor și a adolescenților, a întregii societăți, orientându-i către derizoriu, bășcălie și miștocărie, unde e drept, excelăm. E mai lesne să imiți miștocăria sau opinia lăutărească, însușiri care sfidează normele comunitare. Se pare că există pentru tineri și adolescenți unele personaje-model care nu mai pot fi dizlocate: Spider Man, Hulk, Iron Man, Venom, Sand Man, Batman, Catwoman, Superman sau altele care sunt modele de conduită: preferinţa pentru atmosfera mall-urilor, McDonald’s, consumul de pop-corn, etc.
O mare putere de influențare au modele de comportament de peste ocean, centrate pe eficiență și succes, dar împuținate sufletește. Corpul mai întâi și standardul de viață. Or, omul se edifică în lume mai cu seamă prin valorile culturale și sufletești: artistice, religioase, filosofice, morale, care înmănunchiate generează caractere puternice, de sine stătătoare. Deși în plină atmosferă romantică, Victor Hugo îndemna pe oameni să aibe ca reper pe poet, întrucât e mag, clar-văzător și călăuză a poporului. „Oameni! Ascultați-l poet! Ascultați-l pe visătorul sacru! În noaptea voastră, fără el întreagă, doar lui îi este fruntea luminoasă!”(Rayons et les Ombres, I, 1839). Ar trebui făcută distincția între înrâurirea formatoare sau modelatoare pe care o realizează cultura autentică și manipulare, care e deformatoare. Deci influențele sunt de două feluri: influențe care înrâuresc și formează pozitiv și influențe care manipulează și sunt defoarmatoare. La urma urmei, tema pe care o discutăm este tipul de om al cărui sistem de valori rezonează cu sistemul de valori real și urmărit al societății, ca o cale care trebuie parcursă.
Pe de o parte, ca subiect al discuției este omul demn de urmat de alții, iar pe de altă parte, modelul ca proiect de formare și modelare al unui tip de om, tip care este schița în programul paideic. Să remarcăm însă că societatea, prin normele ei prescrise pentru fiecare rol social, are ca tendiță uniformizarea. Aceasta însă, nu poate fi realizată în fapt deoarece indivizii care sunt destinatarii aplicării proiectului respectiv sunt diferiți, dar și fiindcă acestei tendințe entropice i se opune varietatea nemăsurabilă a mesajelor culturale iscate în mintea oamenilor înzestrați cu capacitatea neg-entropică de a produce noul, ceea ce este același lucru cu a spune că introduc în lumea omului relief și amplifică inteligența și informația.
Frumosul, nu cu o definiție cu gen proxim și diferență specifică, ci cu un înțeles nou, ivit în urma recursului la înțelepciunea vechilor greci – leagăn al culturii europene – și nimbat îmrejur cu reflecții lămuritoare, e o expunere accesibilă și caldă, întrețesută astfel încât, parcurgându-se alternativ drumurile între prezent și trecut, pune în evidență ideea dominantă și anume, aceea că valorile autentice, deși rezonează altfel în prezent, nu se învechesc. Aceasta înseamnă că autorul este și un stilist apreciabil.
Omul frumos nu e unul pasiv, ci activ și re-activ, potrivit sistemului său de valori. Spunea într-un loc Marin Preda, că sunt două feluri de oameni; unii care sunt trăiți de viață, iar alții care trăiesc viața. Omul frumos este în același timp, opusul axiologic al omului urât (oportunist, mincinos, ipocrit, năclăit de invidie) și autenticitatea lui consistă în trăirea intensă a valorilor pozitive, probate în comportarea exterioară, altfel spus, ființarea lui posedă însușirea unității, pe când egolatrul poartă povara sfâșierii sufletului său.
Ca om, artist și cetățean al țării sale, Dan Puric era bine cunoscut, iar acum desăvârșește, cum am arătat mai sus, premisele din cartea „Cine suntem”, într-una nouă, cu excelente lămuriri, concentrându-se asupra conceptului de „om frumos” pe care-l reprezintă exemplar. Într-o lume descentrată, care-și sărbătorește pierderea inocenței, în care omul, nemaiavând puncte cardinale axiologice ferme (sus-jos-înainte-înapoi-dreapta-stânga), s-a pomenit suspendat într-o euforie fără baze, autorul discerne ce-a mai rămas viabil din acesta, pentru a-l reîntemeia pe frumos – ca valoare umană, estetică și religioasă totodată.
Orientat în labirintul lumii actuale de interogațiile cruciale „de ce?”, „cum?” și „ce?”, Puric ajunge, străpungând coaja „veacului”, la miezul ființial al omului, în modalitatea unui periplu de gândire elegantă și curată, expusă polifonic, în care alternează convergent registre literar-artistice, eseistice și parabolice a căror retorică nu poate fi decât persuasivă pentru un cititor care își lasă uitate, odată ce percurge textul, prejudecățile care domină viața lui cotidiană. Discursul încheagă în mod flexibil un cod moral centrat pe valori perene, care pot fi un suport solid și sigur pentru realizarea de sine a omului ca om și redută de rezistență la influențele alienante, împresurătoare.
Și, întrucât este o carte aparte, adică neobișnuită, iar autorul e arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare și audiență, ci mai degrabă, o stare temătoare, și anume, teama ca nu cumva omul de azi să rămână captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne decât să credem că este un act în și prin care se manifestă sentimentul datoriei. Tocmai de aceea, în ea abundă dezideratele și optativele, ca tot atâtea mlădieri catalizatoare ale accesului spre frumusețe, și uneltele pentru curățirea potecii de buruieni spre ea.
Când evaluăm sau reevaluăm atmosfera din prima jumătate a secolului XX de la noi, să avem în vedere intensitatea dezbaterilor, care nu erau puține, libertatea de grupare și de gândire, nevoia acută de identitate în concertul celorlalte culturi și să nu neglijăm cafenelele și presa culturală. De exemplu „Generația 27” a fost, cum bine se știe, o strălucită însumare a vitalității românești. „Ce-a fost generația lui Haret și Iorga pentru instituțiile statului au fost congenerii lui Mircea Vulcănescu pentru spiritualitatea acestor instituții” (Dan C. Mihăilescu, ziarul Curentul, din 12 feb, 1999, p. 18). Această efervescență spirituală a fost amplificată și de asociația „Criterion”, de aceea, identitatea noastră culturală nu poate fi definită, însumată și întregită, dacă suntem „agent credincios al istoriei” (Eminescu) fără de această moștenire. Iar cele două cărți ale lui Puric sunt, prin conținutul lor, re-actualizări ale întregii noastre moșteniri.
„Generația se naște așa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generații. Cei ce devin modele sunt creatori de epocă și de curente și astfel hotărâtori pentru cetate.” („322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, Ed. Humanitas, București, 1997, p 51-52)
Dacă până în 1990, de bine de rău, se închegaseră câteva grupări general-culturale și artistice, pătrunse de un fenomen cu alură de ideal sau țel, acum lipsesc toate trei: generația culturală, idealul ca țel și oamenii-model. Relativ la aceștia din urmă, am spune că ei există, dar nu sunt luați și urmați ca modele din pricina trebuințelor centrifugale care-l subjugă pe individ. Cartea la care ne referim este, altfel spus, o chemare de a ne arcui, cu sufletul, mintea și comportamentul, peste epoca nefastă care ne-a marcat, și să reînnodăm firul cu normalitatea făgașului pe care apucase țara până în 1946, unică soluție de realizare dezvoltată în contextul actualității, continuitatea pe care o numim tradiție.
Cred că nu este un abuz de hermeneutică a textului, afirmând că dincolo de el și printre rândurile care plac prin ele însele, circulă legându-le, un aer blând și tandru, că se poate „citi” elanul unei intenții generoase și nu un spirit trufaș, mai precis, aceea că omul urât nu trebuie urât, ci ajutat să se salveze spre a deveni frumos. Așadar, se vizează un tip de om cu o viață interioară bogată, frumos și bun, senin la chip și cald la inimă, căci nu se poate separa frumosul de bine și nici invers, ambele având ca fundament și liant credința creștină, întemeiată la rându-i pe valoare supremă numită iubire. Fără aceste date – se subliniază apăsat în carte – omul rămâne vulnerabil la glasurile de sirenă ale superficialității hedoniste și consumiste, cât și ale evoluționismului agresiv care ne aruncă în grădina zoologică a ateismului, deci, neîmplinit. De aceea, nu poate fi decât lăudabilă dorința lui Dan Puric de a reaprinde flacăra unității omului ca om întreg, unitate sfărâmată de opreliștile conjecturale.
După un examen exigent al propriei noastre înfățișări, sau dacă rotim atent privirea în jurul nostru, n-am fi mulțumiți, necum măguliți și mândri de felul cum arătăm. E, până la un punct, firesc să fim astfel, dacă ținem seama de zbuciumata istorie de aproape 60 de ani, dar aceasta numai în optica ideii că istoria – ca un adevărat regizor – îl face pe om. Cred că, mărginindu-ne justificarea prin istorie, e un mod facil de a ne dezvinovăți și a ne mângâia starea de victimă. Or, important este acum să evaluăm ce-am fi putut face ca să nu fim cum suntem, dar mult mai important este să ne străduim a ne curăți de zgura pe care acea istorie a depus-o pe sufletul și pe chipul nostru. Conținutul cărții de față tocmai de aici pornește și este un îndemn la acțiunea concertată de a ne construi o siluetă frumoasă, căci, ceea ce ne este dat fiecăruia, de la Dumnezeu, prin mijlocierea naturii (un corp fizic, instincte, temperament, caracter, inteligență, aptitudini, înclinații atitudinale etc) poate fi modelat în virtutea germenilor de frumusețe divină primiți, în calitatea noastră de creaturi. De aici cred că îzvorăște o smerenie nimbată de demnitate și pătrunsă de iubirea înfrumusețătoare.
Și urâtul este o categorie estetică și morală în același timp. De aceea, omul urât este un pendant opozițional al omului frumos, cum sunt în genere perechile opoziționale: bine-rău, masculin-feminin, apolinic-dionisiac, yang-ying, plăcere-durere, fericire-nefericire, par-impar etc. Urâtul estetic se validează ca atare dacă e impregnat cu artisticul. În cazul acesta, urâtul are valoare estetică, altfel e dizgrațios. Urâțenia este aspectul respingător al omului veninos, resentimentar, meschin, egolatru, invidios și consumerist, acesta din urmă fiind „sclavul fericit” (O. Hurduzeu) al zilelor noastre, înrobit de obiecte și voluptăți fiziologice, sărăcit sufletește până la pustiire. Mai mult decât atât, omul urât are cecitate pentru valori autentice și inapetență pentru frumos. Sunt frumoși și urâți în realitate și frumoși și urâți în ficțiuni. Făt-Frumos e cum i se spune, iar zmeul e urât și rău. Omul din această nouă carte nu este un om nou, cum l-au promovat unele ideologii, nici un ultra-om cum e la Nietzsche, ci unul renăscut din cenușa trecutului, refractar față de nedreptate și înclinat spre a gusta și a crea chiar frumusețea și binele. Un om frumos, în exemplaritatea lui, care poate fi și model, este eroul, care, fiind salvator al unor valori, este și sublim. Cecitatea axiologică, imunitatea față de trecut, pervertirea limbii, goana după divertismentul facil și gustul pentru efemer, iată câteva din maladiile timpului nostru. Și dacă așa stau lucrurile, e nevoie de un doctor. Și nu de orice doctor, ci de doctorul-oglindă, sau altfel spus, doctorul-memorie.
Este îndeobște cunoscut faptul că fiecare perioadă istorică și fiecare regiune culturală și-au cristalizat în mod firesc tipuri de om corespunzătoare pe care nu le enumerăm aici, dar recomandăm seria de cărți coordonate de Guglielmo Cavallo din care, în special „Omul bizantin” (Ed. Polirom, Iași, 2000). Facem aceasta deoarece ne înrudim cu acest tip de om, tot așa cum nu este deloc străină spiritului românesc raționalismul cartezian. Talentul acestui tip de om consistă în împletirea celor două surse, în chip organic așezate pe fondul antropogenezei românești.
Revenind la omul ca ființă generică, trebuie să spunem că, la urma urmelor, talle-cvale, toate disciplinele umanistice se reduc la antropologie, întrucât tot ce există artificial între cer și pământ (cultură și civilizația) este produs de om. De la om pleacă totul și la el se întoarce. Omul natural nu se naște frumos, ci frumusețea omului este modelată sau distrusă de către societate și de către sine însuși, astfel încât el însuși poate deveni operă de artă, fiind propriul său autor.
[Va urma]
Related posts:
