Omul care ne trebuia – III
Partea a III-a
Cartea de față este una de antropologie culturală și în ea se conturează un vis, visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci și în scris. În visul acesta – căci să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, și anume „visul american”, pe care Mircea Eliade a înțeles-o ca mit al mentalității americane, adică „mitul progresului infinit” – se portretizează un tip de om așa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranță luminoasă pusă în fața unei populații amnezice. Acest model este afirmativ, nu e îndreptat împotriva unui alt model și nu e impus, ci sugerat, dorit, năzuit. Puric sparge tiparul existent ca orice novator în virtutea unui tipar verificat îndelung, tipar (model de viață) care se opune, e drept, tendințelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi și perspectivă asupra omului la care ar fi bine să gândim și care ar putea fi un reper pentru conduita și comportamentul fiecăruia. Ceea ce se afirmă în carte și se descrie, se realizează printr-un text captivant deoarece însuși autorul este o persoană charismatică. Aceste date ale cărții și ale omului au fost validate de către cititorii cărții „Cine suntem”, ai interviurilor, de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune și de către numărul mare de spectatori care l-au aplaudat.
Dacă nu ne amăgim prea mult, noi cu toții ar trebui să visăm și să nu ne mărginim la a visa, ci să și făptuim și să îndemnăm și pe alții să făptuiască la nivelul vieții cotidiene și să nu rămânem în sferele abstracțiilor, așezați în perspectiva unui ideal de om care să fie frumos întru totul și întru toate. Să avem în vedere, însă, că frumusețea – ideal dintotdeauna al omenirii – nu poate fi separată de morala laică, la rându-i consonantă cu bunul simț și solidară cu morala creștină.
În legătură cu frumosul, merită precizat faptul că nu trebuie să-l reducem la cel estetic, deoarece ceea ce ne place și dorim e un mănunchi larg de obiecte și situații exprimate cu multe adjective. Astfel încât, de multe ori, ceea ce este frumos echivalează cu ceea ce este bun. În funcție de epocă și de context, bună e și o acțiune eficientă sau sacrificiul, bune sunt faptele de noblețe care sunt și frumoase. Frumusețea este o însușire a acestora care ne bucură chiar și numai pentru că există. Dar să ținem seama de faptul că ideea de frumos primește întrupări multiple fără ca vreuna să o istovească. Din punctul de vedere al esteticii ca disciplină, frumosul este o categorie fundamentală alături și împreună cu sublimul, tragicul și comicul.
Modelul de om din antichitatea greacă Callos-caghatos este un fel de punct de pornire al modelului elaborat de către Dan Puric, dar adecvat timpului nostru. În tradiția culturală europeană, facultățile fundamentale ale omului (rațiunea, voința, sentimentul) au fost gratificate prin valorile: adevărul, binele și frumosul cărora le corespund știința, etica și estetica. Ceea ce l-a preocupat pe autorul acestei cărți este să arate subliniat și argumentat reunirea celor trei valori supreme, dând cărții alura unor interferențe izbutite și prin interdisciplinaritatea realizată între etică, estetică, antropologie culturală, eseu filosofic și literatură artistică. Aceasta face ca ea să nu fie încadrabilă într-o specie sau gen și să aibe unicitate. Aș vrea să mai precizez că valorile în genere, nu sunt interșanjabile, deși se interferează. Adică, apetența și nevoia pentru o valoare la un moment dat, cum ar fi pentru artă, nu se poate satisface prin filosofie, dar nici cea pentru muzică prin literatură, teatru sau film. Pe când valorile vitale și utilitare sunt interșanjabile, adică dacă mi-e foame pot să mănânc orice, și dacă vreau să mă deplasez pot să o fac și cu bicicleta, și cu trenul, și pe jos. Aceasta ne face să înțelegem omul prin analogie cu un element din chimia organică, care e alcătuit dintr-un summum de valențe, unele satisfăcute, altele nu. Ceea ce în chimie numim valențe, în axiologie numim dorințe sau nevoi.
În climatul modernității târzii a germinat un mediu care proliferează grosolănia, voyorismul, hedonismul, exhibiționismul, nicăierismul și acumismul. În această lume, ceea ce ne propune Dan Puric este un fel de oază, o redută de rezistență și izvor de benefică molipsire. Acest proiect este îndreptat și împotriva oricărei stridențe din viața cotidiană, din cultură, cât și din vorbire.
Când macularea și urâtul sunt în expansiune, când actul creației artistice se desacralizează și cel al contemplării estetice se deceremonializează, cartea ne aduce aminte de filonul veacurilor de frumusețe din care trebuie să ne nutrim pentru a face viața suportabilă. Aici frumosul ne apare ca un flux și liant pentru comuniune, și nu numai pentru comunicare.
Frumusețea este recognoscibilă în natură, la animale, la trupul omului, la înfățișarea și mișcarea astrelor, în raporturile matematice, într-un discurs scris sau spus, în veșminte, în gesturi, în envirognement și în limbă, căci spiritul sălășluiește în limbă și în absolutul divin, care s-a întrupat în sublimitatea frumoasă a lui Iisus Hristos.
Frumosul este pentru om și un temei al demnității sale, cât și o călăuză dreaptă ca steaua polară. Omul frumos are funciarmente, dar și cultivate, afinitate și apetență pentru frumusețe, care sunt în același timp o resacralizare a lui ca dimensiune și strat adânc, manifestat la suprafață.
Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandrețe și acuratețe portretul omului întreg, tinzând mereu prin simțire, cuget și faptă, solidar reunite către desăvârșire sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea pe drept cuvânt ca o mărturisire de credință, cristalizată într-un construct în care se împletesc poiesisul cu poetica virtualității și intensiunea cu extensiunea.
Sub aspectul filosofiei culturii, el se dovedește a fi un moștenitor fără inhibiții al unei moșteniri pe care n-o lasă să se stingă. Iar proba valorii acestei cărți putem s-o facem prin reducerea la absurd, adică să ne imaginăm ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost și ce-ar fi dacă Dan ar tăcea. Drept urmare, putem lua această intervenție a lui ca un exercițiu de imaginație, iar autorul, mutatis mutandis, ca un Pygmalion îndrăgostit de modelul pe care l-a construit, dar nu numai pentru sine.
La limită, cărțile și zicerile sale, în diverse ocazii, cât și arta sa, cu care încântă mulțimile de oameni de toate categoriile, au meritul de a sugera o nouă optică asupra lumii și omului, și poate, chiar un drum al gândirii, un alt orizont atitudinal, nu numai celor rătăciți în vârtejul absorbant și amețitor al neorânduielilor de azi, dar chiar și refractarilor lui din stânga stângii. Omul nobil, cizelat de el, este imaginea celui care ne lipsește ca urmare a regândirii selective a trecutului și posibil în viața reală.
În scurtul speech pe care l-a ținut atunci când prietenii lui au aniversat împreună 60 de ani de viață, Titu Maiorescu și-a încheiat intervenția cu vorbele cronicarului: „biruit-au gândul!” Cred că i se potrivește și lui Dan Puric la cei 50 de ani ai lui pe care i-a trăit în mod autentic, adică într-o continuă efervescență creatoare.
* * *
Astăzi, când lumea este invadată cu agresivitate de surogate și succedanee de valori și vedete, când urâtul proliferează cu emfază, când impostura se lăfăie cu cinism în fața masei anesteziată de minciună și orbecăind în baia conformismului, iată că vine cineva care ne spune că nu e totul pierdut, reconfigurând omul autentic, centrat pe „a fi” și care trăiește valorile autentice.
În ultima vreme, unii, când aud de interbelic, sar ca arși și aruncă cu vehemență epetitete prin care vor să-l discrediteze. Ba, mai mult, un jurnalist zicea de curând, într-o revistă de mare longevitate și prestigiu, că e „prăfuit”. Aceștia ori nu știu, ori se fac că nu știu despre gratificare excelentă a tuturor domeniilor de creație din acea perioadă. Se pare că resortul adânc al acestor iritări este un reziduu al istoriografiei oficiale din perioada noastră socilaistă, când acel interbelic era denumit „regimul burghezo -moșieresc, de tristă amintire”. Chiar dacă nu se știe în întregime despre marile realizări ale acelei perioade, măcar pentru parfumul ei unic și ireversibil ar trebui evocată. Parfum care ni s-ar părea și mai încântător comparat cu mirosul urât care i-a urmat și continuă. La urma urmei, poziția lui Dan Puric este una de atitudine față de prăbușirea valorilor și instituțiilor țării, în actualitate. Farmecul și înțelesul scrierii lui rezultă și din capacitatea-i proprie de a extrage generalul din individual. De aceea putem recurge la o tautologie: Puric e Puric.
Bibliografie pentru cei interesați:
Despre frumos:
„Istoria frumuseții” – coordonator Umberto Eco, Ed. RAO, București, 2005
„Istoria urâtului” – coordonator Umberto Eco, Ed. RAO, București, 2007
„Estetica” – Tudor Vianu, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1968, p. 9-16
Despre iubire:
Epistola întâi către corinteni a Sf. Ap. Pavel, Noul Testament, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu-Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic și de misiune al BOR, București 1993, pag. 293 I Corinteni, 13-14 (Iubirea).
Pr. Dumitru Stăniloaie – „Iubirea Creștină” Ed. Porto Franco, Galați, 1993;
Despre frumos și bine:
„Cântarea cântărilor” trad. Din limba eraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, ed. științifică și enciclopedică, București 1977:
„Cât de frumoasă-i iubirea ta, sora mea mireasă
Iubirea ta, cu cât e mai bună decât vinul
Și mirosul mirurilor tale decât toate balsamurile”. (pag.37)
Related posts:
